Predică la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos

Dreptslăvitori creștini!

Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare are un brâu, cu care este încinsă de-a lungul anului. Pe acest brâu se găsesc douăsprezece mărgăritare preascumpe și preasfinte, adică cele douăsprezece praznice împărătești.

De aceea, la aceste dumnezeiești praznice, predicile sunt mai grele și mai dogmatice, pentru că în aceste praznice este arătată toată taina iconomiei în trup a lui Iisus Hristos și toată mântuirea neamului omenesc.

Prăznuim dumnezeiasca Schimbare la Față a Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos! În minutele ce urmează, vă invit să ne aplecăm asupra aceste tematici deosebite ce ne este prilejuită astăzi, dar mai întâi, voi recurge la o scurtă paranteză cu gândul că aceasta va putea facilita pătrunderea mai adâncă în înțelegerea sensului acestui mare eveniment. La Facerea Lumii, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră”. Chipul lui Dumnezeu se arată în capacitățile minții omului, în stăpânirea lui asupra naturii, în puterea și capacitatea lui creatoare. Asemănarea cu Dumnezeu constă în calitățile morale ale omului, în năzuințele lui duhovnicești, în putința de a ajunge la sfințenie. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu după care au fost creați strămoșii noștri se răsfrângeau în întregime în aceștia până la cădere. Păcatul însă le-a tulburat pe amândouă, cu toate că nu l-a lipsit pe om de ele cu desăvârșire, în om au rămas gândirea și toate celelalte, care erau chipul lui Dumnezeu, dar pentru dezvoltarea lor era nevoie, de acum înainte, de mai multă strădanie și abia într-o mică măsură se putea ajunge la starea pe care strămoșii noștri au primit-o deplină la început. În om a rămas într-o oarecare măsură și năzuința de a fi asemenea lui Dumnezeu, chiar dacă uneori cade atât de jos, încât ajunge de nerecunoscut. Așadar, pentru a-i da omului asemănarea cea dintru început cu Dumnezeu, S-a coborât pe pământ și S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa toată firea omenească, S-a făcut

întru toate asemeni omului, în afară de păcat. El a venit să refacă după chipul lui Dumnezeu frumusețea noastră cea zidită dintru început. Pe Tabor, Hristos a arătat frumusețea și slava dumnezeirii Sale. Hristos este frumos, este frumusețea desăvârșită izvorâtă din lumină și mai mult decât atât, toți cei care se împartașesc de El prin Sfintele Taine, se îmbracă în lumină. Hristos este frumos!

Iată că și privirile ochilor noștri sufletești, mai ales, sunt îndreptate spre această lumină a Dumnezeirii. Și acum, parcă și pentru noi, rugăciunea cea mai firească este acea a psalmistului „Doamne, revarsă peste noi lumina feței Tale".

În lumina aceasta suntem și noi scăldați în baia Sfântului Botez. În vechime, celor care primeau această sfântă taină, li se spunea fotizomeni, care tradus în limba română, înseamnă „luminați".Cei ce se botează sunt afundați în apa curăției celei duhovnicești, care spală toată întinarea păcatului. Și de aceea, ca o înfățișare simbolică, cei scoși din această apă a botezului erau îmbrăcați într-o pânză alba. Prin harul Sfântului Duh, cel botezat se naște din nou, ca fiu al luminii lui Hristos. Revenind la istorisirea slavei Taborice. Domnul înțelege greutatea unui astfel de moment și își ia martori. Trei pâmânteni: Petru, Ioan și Iacov. Evangheliile sunt limpezi: Luca 9.28-36; Matei 17.1-9; Marcu 9.2-9. Trei texte, trei priviri urcate în vârful Taborului. Hristos Domnul care se roagă și pe când se ruga „chipul feței Sale s-a făcut altul și îmbrăcămintea Lui albă strălucind” ori „s-a schimbat la față (...) și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina”. Cel mai poetic îmi pare însă Marcu- cel care scrie în limba aramaică, pe înțelesul lumii în care Domnul Hristos a trăit- „S-a schimbat la față înaintea lor (...) și veșmintele Lui s-au făcut strălucitoare, foarte albe, ca zăpada, cum nu poate înălbi așa pe pământ înălbitorul”.