Problema tibetană - conflictul tibeto-chinez

Prototibetanii, pe care chinezii ii numeau Ch'iang/Qiang, aparttineau unui trunchi etnic care nu se deosebea fundamental de cel al chinezilor insisi. Originile istorice ale neamului Ch'iang/Qiang si ale descendentilor tibetani sunt asemanatoare cu cele ale chinezilor, atat in privinta aspectului fizic (amandoua etniile apartin rasei mongolice), cat in special ca limba (chineza si tibetana, desi ininteligibile intra ele, apartin aceleasi familii). Indepartatele radacini preistorice ale celor doua popoare au fara indoiala ceva in comun. Cincisprezece secole de istorie tibetana, cunoscute noua, constituie, in afara unor momente speciale, o continua si tot mai marcata instrainare de chinezi, nu atat in plan politic, cat in cel cultural si religios. Se ajunge astfel la situata de azi cand cele doua popoare, asemanatoare in privinta aspectului si a vorbirii, sunt profund diferite ca modalitate de a gandi, ca viziune asupra vietii si a lumii, intr-un cuvant referitor la tot ce formeaza patrimoniul spiritual propriu unui grup uman, unei etnii, unei natiuni.

Regatul (aproximativ 600-850)

Tibetul apare aproape pe neasteptate, in istoria Asiei, ca un mic stat in plina expansiune sub dinastia regala din Yarlung (dupa numele locului de origine al neamului, o vale la 200 km. sud-est de Lhasa). Dinastia din Yarlung, ca si cea japoneza contemporana cu ea, pretindea ca e scoborata din cer. Amandoua dinastiile ofereau lumii un important arbore genealogic prin care se legau, intr-un trecut indepartat, de stramosii lor divini. Japonezii spuneau ca s-au coborat pe pamant la 600 i. H., tibetanii cu un secol mai tarziu. Inutil sa adaugam ca, atat in Tibet cat si in Japonia, ne aflam in domeniul miturilor si al legendelor; evenimentele reale evocate in aceste povestiri, intemeierea unei dinastii regale si a unui stat, pot fi atribuite, in amandoua cazurile, primelor secole ale erei comune.

La inceputul secolului al VII-lea in Tibet ne gasim cu certirudine in fata unui personaj istoric, regele Namri-songtsen, care isi intindea stapanirea asupra unei mari parti a podisului, si spre sud pana la Himalaya. Fiul sau Songtsen-gampo (569-649) este considerat adevaratul intemeietor al puterii tibetane. O data mai tarzie (629), considerate de multi drept anul nasterii, indica in schimb foarte probabil momentul suirii pe tron. Songt¬sen-gampo a fost foarte activ si a luat cateva decizii care au si astazi urmari. In afara de faptul ca a extins si a consolidat regatul mostenit de la tatal sau, ca a reorganizat si a centralizat administratia tarii, el a transferat de asemeni capitala de la Yarlung la Lhasa. In 635 s-a casatorit cu o printesa nepaleza (Bhrikuti Devi) si in 641 - dupa tratative lungi si dificile duse la curtea imperiala - cu oprintesa chineza (Wen Ch'eng). Se pare ca cele doua nobile sotii straine au adus cu ele in Tibet primele rudimente de cult budist, sfinte scripturi, imagini religioase; una din ele ar fi, conform traditiei populare, cea foarte venerata, aflata si acum in templul Jokhang, catedrala" din Lhasa .

In timpurile acelea religia practicata de tibetani si recunoscuta de stat era o forma foarte elaborata de samanism, cunoscuta in general sub numele de Bon (sau Pon, Pon). In cadrul acestei religii suveranul ocupa o pozitie de mare sacralitate, de o suprema carisma. Sub acest aspect religia tibetana Bon a timpului avea importante elemente asemanatoare cultului japonez corespunzator, cunoscut mai apoi cu numele de Shinto.

Din pacate stim prea putin despre conditiile culturale, in special religioase, din perioada regatului, atat de importanta in dezvoltarea Tibetului. Diferitele istorii ale tarii, adesea bogate in amanunte, au fost scrise mult mai tarziu, dupa victoria aproape totala a budismului, de catre calugari cultivati si bine intentionati, care in mod evident nu gaseau in trecut un material de cercetare stiintifica, ci ocazii foarte nimerite pentru o hagiografie emotionanta sau pentru propaganda religioasa. In mod special regele Songtsen-gampo si cele doua sotii ale sale au fost desemnati spre a fi asezati pe altar in chip de sfinti apostoli ai budismului tibetani. Grupuri faimoase de sculpturi aurite ale regelui cu sotiile sale pioase impodobeau in mai multe locuri Potala si Jokhang, la Lhasa. Songtsen-gampo este considerat incarnarea in viata a lui Bodhisattva Avalokitesvara, in varful turbanului regal din portretele sale figureaza un mic cap al lui Budda Suprem Amithaba, a carui manifestare, aflata in contact cu lumea, este considerat Avalokitesvara/Chenrezi. Cu alte cuvinte Songtsen-gampo ar prefigura pe Dalai-Lama, ar fi un proto-Dalai Lama.

Toate acestea sunt foarte poetice si slujeau strangerii legaturii dintre mase si tronul pontifical, dar ne aflam in zonele mitului, si nu ale realitatii. Atat Tucci, cat si alti eminenti tibetologi, si-au exprimat de mai multe ori rezervele asupra importantei pe care a avut-o raspandirea budismului in Tibet pe timpul domniei lui Songtsen-gampo. S-ar putea ca la curte sa se fi practicat o forma restransa de cult, in rest insa cea care domina necontestata ca religie si liturghii era credinta indigena, care poate nu purta inca denumirea Bon. Importante documente tibetane din secolul al Vlll-lea, descoperite la Tun-Huang/Dunhuang, localitate orientala de unde incepe Drumul Matasii, si recent traduse , ne ofera un tablou al regatului cu totul diferit de cel traditional zugravit de budisti. Intalnim preoti Bon, samani si ghicitori, sacrificii animaliere, si chiar umane se pare in ocazii de exceptie (funeralii ale regelui), intr-un cuvant un tablou religios si cultural ce ii putea ingrozi pe pasnicii budisti vegetarieni din veacurile urmatoare. Lumea in care traise Songtsen-gampo, Constantinul budismului", trebuia prin urmare purificata de asemenea infamii, iar istoria era rescrisa cu distorsiuni importante datorate unei cenzuri instinctive.

Printre multele initiative ale lui Songtsen-gampo una din ele, desi considerata pe atunci de importanta restransa, a avut in realitate consecinte de mare rasunet de-a lungul secolelor. Iata-ne ajunsi intr-adevar la primul din cele patru momente cruciale ale indepartarii de China. E vorba de trimiterea in India, la ordinul regelui, a unei delegatii de tineri invatati, condusi de celebrul ministru Thonmi-Sambhota, cu insarcinarea de a adapta la tibetana unul din numeroasele sisteme de scriere folosite de carturarii Indiei. Toate popoarele cu care tibetanii intretineau pe atunci relatii, indienii, iranienii, chinezii, locuitorii oraselor-state din Asia centrala, intrebuintau de mult timp scrisul. Songtsen-gampo a inteles cu claritate ca, daca vroia sa puna in functiune cum trebuie administratia statului tibetan, puternic si mare acum, trebuia sa-i invete pe supusii sai arta de inregistrare a sunetelor prin semne, pentru ca gandurile sa fie fixate cu ajutorul unei baze materiale permanente, incontestabile, usor de transmis in timp si spatiu. Cativa ani mai tarziu Thonmi-Sambhota a revenit in Tibet - se pare ca singur, dupa ce isi pierduse tovarasii pe timpul calatoriei aventuroase - aducand cu sine un ingenios si elegant abecedar pe care il elaborase dupa modelele scrisului brami si gupta, raspandite pe atunci la poalele Himalayei, si nu prea diferite de cele folosite pentru sanscrita si textele clasice ale Indiei.

Teoretic vorbind ministrul lui Songtsen-gampo ar fi putut sa se lipseasca de calatoria indiana, si sa studieze o adaptare la propria limba a scrierii ideografice chineze. Dupa cum am vazut tibetana nu e prea departata de limba chineza; monosilabismul de fond este destul de evident, declinatiile si flexiunile sunt rare. Alegerea s-a datorat desigur unor considerente de alta natura. Poate Songt¬sen-gampo dorea sa ia o distanta respectabila de China, tara prea mare, bogata, populata, inarmata, agresiva, pentru a realiza in schimb o dibace apropiere de India, tot atat de civilizata dar mai putin amenintatoare, si in orice caz mai putin interesata de ceea ce se petrecea pe podisurile din partile de sus. Cu siguranta nici regele, nici ministrul sau nu-si puteau imagina ce importanta formidabila urma sa aiba peste secole aceasta alegere a lor, limitata in aparenta la un sector specific al activitatii culturale.

Fapt este ca adoptarea unui sistem anume de scriere si nu a altuia nu e o problema de pura tehnica semiotica. Ne aflam in fata unei hotarari fundamentale din viata unui popor; e vorba de o adevarata casatorie ce implica apropieri culturale, conversiuni sau inrudiri pe cat de imprevizibile pe atat de inevitabile. In afara de asta, sistemul de scriere adoptat ajunge sa exercite o dominate estetica asupra intregului peisaj cultural, legandu-se emotional de nucleul cel mai viu si mai sensibil al patrimoniului etnic, national si religios. Limba cea mai raspandita pe subcontinentul indian, si in mod substantial unitani, se numeste urdu si se scrie cu caractere arabe, cand e folosita de pakistanezi sau de alte grupuri musulmane, dar se numeste hindi si se scrie cu abecedarul devanagari, cand e folosita de hindusi. Nu intamplator Kemal Ataturk, care dorea sa rupa cu trecutul tarii sale si sa se apropie de Europa, a inlocuit in 1924 scrierea araba cu cea latina; si nu intamplator curentele traditionaliste care reapar azi in Turcia staruie sa se revina la folosirea vechilor semne grafice. In aceeasi ordine de idei: daca alfabetul chirilic slujeste guvernului sovietic pentru a rusifica diferitele popoare din vastul sau imperiu, tot astfel unele alfabete alternative functioneaza ca stindarde ale rezistentei pentru cei care nu accepta un asemenea proces - de exemplu cel latin pentru tarile baltice, cele georgiene si aromane pentru tarile din Caucaz .