Procesul Ascetico-Mistic

Preliminarii

Teologia mistică are la bază tendinţa omului de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi lucrurile divine altfel decât prin intermediul raţiunii şi al prefigurării simbolurilor adică printr-o gnoză directă şi imediată. Acest fel de cunoaştere depăşeşte condiţia naturală umană şi tinde spre sferele supranaturalului, pentru o mai bună relaţionare cu Fiinţa divină. Cunoaşterea lui Dumnezeu de către om, implică două componente fundamentale: asceza şi mistica. Asceza constă în eforturile proprii fiinţei umane pentru dobândirea harului dumnezeiesc. Mistica reprezintă intermediul prin care Sfânta Treime se apropie de om, desigur prin harul divin, astfel încât omul să ajungă şi să rămână veşnic în comuniune cu Dumnezeu. Deci teologia mistică este disciplina teologică care se ocupă cu studierea mijloacelor umane şi dumnezeieşti prin care este posibilă cunoaşterea imediată a lui Dumnezeu, denumită cunoaştere mistică .

Această cunoaştere mistică depinde de ridicarea omului la starea de desăvârşire spirituală, care astfel îl face compatibil cu primirea harului divin. Desăvârşirea căpătată prin efortul ascetic trebuie să meargă până la asemănarea harică a omului cu Sfânta Treime, până la îndumnezeirea omului sau participarea la viaţa dumnezeiască. Această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credincios la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine . Fără harul divin nu este posibilă cunoaşterea mistică, iar harul nu se dă decât celor ce se pregătesc şi se învrednicesc a-L primi, prin exerciţiul ascetic. Credinţa creştină este singura care înţelege deplin această legătură dintre asceză şi har. Ea afirmă clar că asceza nu există pentru ea însăşi adică nu constituie un scop, după cum nu există mistică fără asceza care trebuie s-o pregătească. Asceza este o eliminare treptată a otrăvii care duce firea la descompunere, la stricăciune adică o eliminare a bolii ce duce firea spre moarte şi deci fortificarea firii . Deci asceza este calea care duce spre cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu, dar desigur că doar cu aportul harului dumnezeiesc. Ea nu este apanajul unei clase şi nici al unei caste. Ea nu este rezervată numai monahilor, deci celor ce-şi aleg un fel de viaţă, separat de trăirea în lume, ci este la dispoziţia tuturor celor care, luminaţi prin baia botezului, deci capabili de cunoaşterea supranaturală a revelaţiei, stăruiesc în comuniunea graţiei sfinţitoare a Sfintelor Taine, beneficiind de acea desăvârşire duhovnicească deosebită, care să-i ridice şi să-i menţină la treapta cunoaşterii extraordinare, care este cunoaşterea mistică .

Procesul ascetico-mistic

1. Purificarea

Trăirea mistică îşi are baza în participarea şi integrarea creştinului în Sfânta Liturghie, care este trăirea mistico-simbolică a Mântuitorului Iisus Hristos, prin încorporarea în trupul său mistic – Biserica şi a darurilor sfinţitoare, care sunt Sfintele Taine. Prima etapă şi prima taină prin care experiăm divinul în chip mistic este Botezul. De la botez începe, în sens larg îndumnezeirea, întinzându-se de-a lungul întregului urcuş spiritual al omului, în care sunt active şi puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor şi al iluminării . Botezul este taina renaşterii omului prin apă şi prin duh, adică moarte pentru păcat şi viaţă în Iisus Hristos, lepădarea de diavol şi comuniunea cu Mântuitorul. Duhul Sfânt face să rodească apa botezului, tot aşa cum făcuse roditoare apele primordiale la Facere, o înzestrează cu puterea de a da naştere celor duhovniceşti . Sfântul Botez este o renaştere, o restaurare ontologică prin iertarea păcatelor şi eliberarea de tirania morţii. Mântuitorul arată clar că Botezul este o renaştere: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3) iar în alt loc: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). De asemenea Sfântul Chiril al Ierusalimului confirmă această renaştere prin Botez, zicând: Pentru că natura omului este dublă, el fiind alcătuit din suflet şi trup, dublă este curăţirea: una netrupească pentru suflet, iar alta trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, iar Duhul pecetluieşte sufletul ca să ne apropiem de Dumnezeu, fiindu-ne stropită inima de Duhul şi fiindu-ne spălat trupul cu apă curată . Dar putem afirma cu certitudine că Botezul este o recreaţie adică o înnoire fundamentală a fiinţei, deoarece oferă posibilitatea înaintării spre viaţa cea veşnică. Curăţit de păcatele sale prin afundarea în moartea Mântuitorului Iisus Hristos şi ridicarea sa prin Învierea Lui, neofitul se împărtăşeşte prin mărturisirea Sfintei Treimi şi pecetea harului Duhului Sfânt, de Lumina cea dumnezeiască şi de Împărăţia Cerurilor. Botezul restaurează nepătimirea, fiind învierea mică a sufletului, care potenţează a treia naştere, care se va petrece la Parusia Mântuitorului Iisus Hristos, prin intermediul Botezului celui de foc . Prin Botez omul dobândeşte adevărata libertate, deoarece are capacitatea de a respinge păcatul. Dar omul trebuie să conlucreze cu harul divin, pentru a spori viaţa cea duhovnicească, pentru că harul nu lucrează fără acordul lui. Din momentul Botezului, creştinul trebuie să se pregătească, păstrându-şi curăţia pentru întâlnirea cu Mirele ceresc. Această pregătire o înfăţişează foarte elocvent Sfântul Grigorie de Nazianz, când afirmă: Întreaga viaţă ascetică nu constă în definitiv decât în păstrarea cu gelozie a harului curăţiei . Asceza este o prelungire a tainei Botezului, un fel de perpetuă moarte faţă de păcat prin mortificarea patimilor, pentru rămânerea în curăţie, şi astfel devine şi o permanentă repetare şi actualizare a Botezului, pentru desăvârşirea vieţii în Hristos. Mortificarea ascetică nu este lupta contra materiei sau împotriva firii noastre, ca la manihei, ci este lupta pentru purificarea firii, pentru readucerea şi păstrarea ei în demnitatea şi curăţia primordială, anterioară căderii, adică în starea paradisiacă a fericirii adevărate . Mijloacele de realizare a ascezei creştine sunt: cumpătarea, vieţuirea feciorelnică şi ascultarea de voia dumnezeiască. Exerciţiul purificării este descris cel mai elocvent de către Sfântul Ioan Scărarul , în opera sa intitulată Scara Paradisului. Renunţarea la simţuri – la lumea exterioară – până şi la văz şi la auz, pentru a vedea şi auzi numai pe Creator, pentru ca în El şi prin El să primim şi să vedem apoi totul, ca ceva natural, fac parte din acest proces al pregătirii şi exercitării ascetice . Prin aceasta se ajunge la mortificarea simţurilor, adică ele devin pasive sau insensibile şi sunt înlocuite cu activitatea spiritului. Apoi este necesar ca şi funcţiile intelectuale să fie purificate pentru a fi accesibile vieţii şi trăirii mistice. Inteligenţa, memoria şi voinţa trebuie golite de tot ceea ce este lumesc, pentru a fi umplute de Dumnezeu. Purificare inteligenţei se face mai ales prin prin calea negativă, după care Dumnezeu nu este nimic din ceea ce inteligenţa ne spune că este. În locul datelor inteligenţei naturale trebuie puse datele şi puterea credinţei. Purificarea memoriei se face prin eliminarea definitivă a tuturor amintirilor lumeşti, şi înlocuirea lor cu tot ceea ce este legat de Dumnezeu. Purficarea voinţei se întocmeşte prin debarasarea de orice sentiment, afecţine sau pasiune, de tot ceea ce nu provine de la Hristos. Iar acestea sunt înlocuite de dragoste pentru Sfânta Treime. Astfel purificat, omul păşeşte pe calea iluminării, în care efortului şi exerciţiului ascetic i se adaugă darul mistic al harului dumnezeiesc.