Profeții mesianice

Argument

Problema venirii unui Mântuitor a creat diferite controverse în toate religiile lumii. Cartea psalmilor ne oferă numeroase profeţii despre venirea lui Mesia, profeţii adeverite în persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Psaltirea este rezumatul întregii Scripturi; lucru de care, atît tradiţia evreiască, cât şi creştină au avut o acută conştiinţă. Se poate lesne observa că tălmăcitorii creştini au găsit în ea, la fel de mult ca şi în celelalte cărţi revelate, Taina lui Hristos, a Biserii şi a lucrării ei sfinţitoare, patimile şi învierea duhovnicească a creştinului şi prevestirea sfârşitului lumii.

Pentru a arăta şi a accentua importanţa Psalmilor, am să încerc să prezint locul şi felul profeţilor, ca mai apoi să le găsesc echivalentul, sau mai bine zis, împlinirea (profeţiei) în Noul Testament şi anume în persoana Mântuitorului.

După ce vom observa cu câtă precizie s-au împlinit aceste profeţii, nu cred că va mai rămâne loc de îndoială şi cu siguranţă oricine va putea exclama că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Mesia cel mult aşteptat, Care a adus mântuirea neamului omenesc, şi care va să vină a doua oară pentru a judeca vii şi morţii şi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Introducere

În planul divin al creaţiei a fost cuprinsă nu numai crearea omului, ci şi mântuirea acestuia după căderea în păcat. De aceea, odată ci pedeapsa pronunţată de Dumnezeu asupra protopărinţilor noştri, li s-a dat acestora făgăduinţa unui Mântuitor, Care să-i scoată din starea de decădere în care au ajuns după păcat. După ce l-a blestemat pe şarpe pentru ispitirea Evei, Domnul Dumnezeu a continuat: “Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îşi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3,15). Aceasta este cea mai veche profeţie mesianică şi este numită de către Sfinţii Părinţi Protoevenghelie. După această făgăduinţă pe care Dumnezeu a dat-o întregului neam omenesc pe când el se afla încă în coapsele lui Adam, în răstimpul de la Adam până la potop, numele simbolice date unor urmaşi ai acestuia au avut sens prophetic, menţinându-se nădejdea trimiterii unui Mântuitor şi a izbăvirii din starea de decădere în care se afla neamul omenesc.

Făgăduinţa despre venirea unui Mântuitor este însă mereu întărită şi exprimată din ce în ce mai clar şi în termeni mai precişi prin cele vestite de Dumnezeu poporului ales, începând cu Avraam, părintele acestui popor, terminându-se şi împlinindu-se în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos “după ce Dumnezeu, odinioară, în mai multe rânduri şi în mai multe chipuri a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul,...” (Evrei 1, 1-2).

Această idee a venirii lui Mesia este în mod deosebit dezvoltată în Cartea psalmilor. Dintre scrierile biblice vechi testamentare, psaltirea este în mod cert cea mai populară. Ea a rămas ceea ce a fost de la început: o carte a sufletului credincioşilor. Mântuitorul Însuşi a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativă, atunci când adresîndu-Se Apostolilor, după Înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi (Luca 24,44). “În contextul în care au fost amplasaţi aici de Mântuitorul, Psalmii reprezintă cea de-a treia grupă de cărţi din biblia ebraică, a haghiografelor sau chetufim (în traducere-celelalte scrieri ce rămân neîncadrate în primele două grupe: Legea şi Profeţii), Psaltirea fiind cea mai cunoscută dintre acestea, este amintită în locul lor” (1)

Niciodată această scriere n-a încetat să se afle în centrul preocupărilor celor dornici de pocăinţă şi mântuire. Interesul prioritar de care s-a bucurat permanent este determinat de bogăţia şi în egală măsură, de frumuseţea cuprinsului ei.

Sfântul Vasile cel Mare relevează aceste calităţi care sunt caracteristice Psaltirii: “Într-adevăr,altceva ne învaţă profeţii, altceva ne învaţă istoricii, altceva Legea, altceva .. .Proverbele. Cartea psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor din toate. Ea profetizează cele viitoare, face aluzii istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt,este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos"(2).

Într-un alt loc, acelaşi Sfânt Părinte ne oferă şi aceste interesante consideraţii asupra psalmilor, spunând: „Câtă învăţătură nu poate cineva agonisi din Psaltire? Măreţia bărbăţiei, exactitatea dreptăţii, însemnătatea înfrânării, desăvârşirea judecăţii, chipul în care să se mântuiască, dreapta măsură a răbdării, într-un cuvânt, tot felul de binefaceri. Numai aici poate găsi cineva teologia cea desăvârşită, aici profeţiile despre întrupare, aici ameninţarea judecăţii celei veşnice, aici nădejdea învierii, aici teama de iad, aici făgăduinţa măririi ce ne aşteaptă şi descoperirea tainelor celor neajunse. Toate acestea se găsesc în Psaltire,ca într-un mare şi bogat tezaur. "(3)

După Sfântul Atanasie cel Mare, Psaltirea „cuprinde în sine zugrăvite toate simţămintele oricărui suflet omenesc, schimbările şi înnoirile lui, aşa că dacă cineva voieşte, poate să-şi ia şi să-şi însuşească zugrăvirea ce i se potriveşte"(4).

La fel de elogios vorbeşte despre psaltire şi Sfântul Ioan Gură de Aur când spune: „toate scripturile sunt sfinte,dar Psalmii au ceva mai mult"(5).

Varietatea cuprinsului Psaltirii ne facem să spunem că nu avem de a face cu o carte obişnuită, adică cu o scriere unitară în alcătuirea ei, ci mai degrabă cu o colecţie de texte de o mare diversitate: cântări religioase, imne, rugăciuni, meditaţie, profeţii etc, apărute în epoci diferite şi din inspiraţia mai multor autori cum ar fi: David, care este cel mai important şi căruia i se atribuie majoritatea psalmilor, rabinii atribuindu-i chiar întreaga Psaltire, idee împărtăşită şi de către unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti precum Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Ambrozie, Fericitul Augustin şi alţii. Dar titlurile psalmilor ne indică pe lângă David şi numele altor autori. Astfel întâlni numele lui Asaf, căruia îi sunt atribuiţi 12 psalmi cu un pronunţat caracter naţional. Un alt nume sub patronajul căruia sunt puşi mai mulţi psalmi este cel al Fiilor lui Core. Acestora le sunt atribuiţi 13 psalmi. Mai sunt menţionaţi ca autori Heman şi Etan Ezrahitul, care au scris câte un psalm. Între autori se mai numără de altfel şi profeţii Agheu şi Zaharia cu 4 psalmi, Moise cu un psalm şi Solomon cu 2. Mai sunt şi autori anonimi a căror psalmi sunt intitulaţi prin cuvântul „Aliluia".

Trebuie menţionat faptul că aceşti psalmi nu sunt numai o operă omenească, ci în primul rând o operă dumnezeiască pentru că poartă amprenta inspiraţiei divine. O dovadă în acest sens sunt cuvintele regelui David, care simţind o putere coborând de sus asupra sa, mărturiseşte: „Duhul Domnului vorbeşte prin mine, şi cuvântul Lui este pe limba mea” (II Samuiel 23, 2)