Reforma religioasă din secolul al XVI-lea

O posibilă definiţie a reformei este cea de fenomen complex, cu caracter religios, social-politic şi ideologic, prin care, în secolul al XVI-lea, se produce scindarea bisericii catolice şi apariţia de noi culte creştine în Europa.

In general, termenul de Reformă se aplică mişcării care a avut ca efect apariţia bisericilor protestante şi reformate, dar ampla mişcare declanşată de Martin Luther a avut, prin ricoşeu, consecinţe şi asupra catolicismului. Se poate vorbi astfel şi de o Reformă catolică, prin care s-a încercat şi în cele din urmă s-a reuşit acea reorganizare internă a Bisericii de la Roma, acea reformatio in capite et in membris, cerută în zadar de mulţi reprezentanţi ai creştinătăţii apusene în secolele precedente. Această mişcare are însă şi scopul de a lupta împotriva protestanţilor, de a stopa progresele noilor culte, eventual de a readuce la catolicism teritorii cucerite de acestea, astfel încît putem vorbi despre ea şi ca despre o Contrareformă.

În analiza apariţiei şi consolidării Reformei, se face apel la o multitudine de factori, aparţinînd diferitelor domenii, religios şi intelectual, economic şi social, politic şi naţional, fără a se putea afirma primatul absolut al unei categorii sau al alteia. Există o serie de aspecte generale, dar dincolo de acestea, în cazurile particulare apărute în diferite regiuni ale Europei, trebuie luată în considerare combinarea factorilor generali în proporţii specifice.

I.Factori religioşi şi intelectuali

1.Nesiguranţa mîntuirii.

Într-o lume în care războaiele, molimele, foametea erau realităţi frecvente, moartea pare să fi fost o prezenţă obsesivă, aşa cum ne mărturiseşte arta. Din secolul al XIV-lea, după Marea Ciumă şi distrugerile aduse de Războiul de 100 de ani, temele macabre, mai ales „Dansul macabru”, care îi antrenează pe toţi muritorii, într-o manieră „democratică”, neţinînd seamă de nici un fel de deosebiri naturale sau sociale, sînt o prezenţă constantă în orizontul cultural al oamenilor medievali, exprimînd această obsesie a morţii ca prezenţă cotidiană. O asemenea existenţă poate conduce fie la pesimism, fie la o viaţă pasională, după cum arată Boccacio în preambulul Decameronului. În plan religios, o posibilă reacţie la teama de moarte şi mai ales de soarta care îi este rezervată individului după aceea este creşterea pietăţii şi vivacitatea credinţei. În acest sens, sfîrşitul secolului al XV-lea este martorul unei dezvoltări fără precedent a misticismului, mai ales în zonele renane şi în spaţiul flamand, unde se dezvoltă aşa numita Devotio moderna. Constatăm deci o cerere sporită de certitudine în ceea ce priveşte mîntuirea personală, din partea unei societăţi finalmente creştinată în profunzime, la care biserica oficială nu răspunde decît parţial. Acest răspuns în faţa incertitudinii mîntuirii este dat prin accentul pe care îl dobîndesc cultul sfinţilor, al sfintelor moaşte, pelerinajele, toate dovezi ale unei religiozităţi puternice şi din ce în ce mai interiorizate.

2. Individualismul

Reforma apare într-o societate marcată de evoluţiile situate sub semnul Renaşterii şi al capitalismului incipient, care pun accentul pe om ca persoană, şi mai puţin ca membru al unei colectivităţi. Religia trebuia deci să fie şi ea interiorizată, să se adreseze direct omului ca individualitate şi nu ca membru al colectivităţii dumită Biserică. Faţă de evul mediu în care omul nu poate supravieţui decît în interiorul grupului său social, acum se preconizează, cel puţin teoretic, ideea eliberării individului, şi ca atare se creează şi premisele ca această personalitate independentă să poată ajunge la contactul cu divinitatea şi fără medierea bisericii.

3. Starea bisericii

In istoria bisericii creştine spiritualul fusese întotdeauna contaminat de temporal. In Occident, în această perioadă continuau practici combătute în van de clerici clarvăzători şi laici exigenţi: funcţiile bisericeşti se cumpărau şi se vindeau, existau prelaţi care cumulau mai multe funcţii eclesiastice pe care nu le puteau îndeplini, dar care le aduceau beneficii materiale, mulţi membri ai înaltei ierarhii bisericeşti preferau să rezideze la Roma, pentru a fi aproape de centrul de putere şi de influenţă al curiei papale, sau la curţi ale principilor, lipsindu-şi astfel enoriaşii de asistenţa şi îndrumarea lor. În pofida reformei gregoriene, clerul continua să fie imoral şi ignorant în proporţii mari, iar papii şi cardinalii dădeau primii exemple de corupţie şi desfrîu. Activitatea de susţinători ai culturii desfăşurată de papii renascentişti a avut, în mod poate greu de înţeles astăzi, pe termen scurt, consecinţe negative asupra Bisericii, fiscalitatea excesivă şi expedientele pe care le foloseau (vezi indulgenţele) pentru a finanţa arta şi pe artişti generînd opoziţie şi contestări virulente. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruril, adepţii reformei vor avea frecvent o atitudine iconoclastă, întrucît priveau arta ca pe un lux inutil, şi ca o piedică în calea comunicării directe dintre credincios şi divinitate. Evident, luxul personal al prelaţilor şi bogăţia excesivă a bisericii făceau de asemenea obiectul criticilor.

Cum toate acestea nu sînt de fapt situaţii excepţionale, căci ele reprezentau, am putea spune „normalitatea” în interiorul bisericii, elementul de noutate este adus la începutul secolului al XVI-lea de înmulţirea scandalurilor şi denunţărilor privind această stare de fapt.

4. Condiţiile culturale

Bipolaritatea culturală, (ştiutorii şi neştiutorii de carte), şi sexuală (celibatari şi căsătoriţi) între clerici şi laici era susţinută de Biserică drept motivaţie a superiorităţii clerului, dar condiţiile erau acum schimbate faţă de perioada de început a evului mediu.

Ridicarea vîrstei la căsătorie către 30 de ani, pentru bărbaţi dar şi pentru femei, obliga o mare parte a membrilor societăţii să trăiască în celibat o vreme mai îndelungată decît în vremea „vechiului regim demografic”, în care căsătoriile se contractau devreme, în timpul pubertăţii. În aceste condiţii, argumentul vieţii „neprihănite” a clericilor nu mai putea avea prea multă valoare pentru a le justifica privilegiile faţă de laici, mai ales că realitatea concubinajului preoţilor sau a imoralităţii călugărilor era greu de contestat.

Stiinţa de carte se înmulţise în rîndurile unei „clase de mijloc” provenită în principal din oraşe, care reprezentau centre de activitate meşteşugărească şi comercială ce făcuse necesar un nivel minim de instrucţie. De asemenea, progresele Renaşterii şi Umanismului în rîndurile laicilor interesaţi să-şi cultive spiritul contribuiseră la pierderea monopolului cultural de către clerici.