Relația dintre Istorie și Eshatologie sau Timpul Mântuirii

Introducere

Mântuirea în Hristos, ca răscumpărare (Matei XX, 28; Marcu X, 45;

Efes I, 7; Coloseni I, 14; I Timotei II, 6) şi îndreptare ( Romani VIII, 30; V, 9; Efes II, 8 şi 10), implică cu necesitate credinţa şi anume nu orice credinţă, ci dreapta credinţă în Iisus Hristos (Galateni III, 26; Efes. IV, 5 şi 13). Isaac Sirul distingea credinţa care vine din ceea ce s-a auzit pe temeiul unui cuvânt de credinţă personală primită printr-o „vedere” contemplativă a realităţilor crezute. Căci „alta este credinţa cea de obşte a drept credincioşilor, adică adevăratele dogme despre Dumnezeu şi despre făpturile Sale inteligibile şi sensibile, pe care, cu harul lui Dumnezeu, le-a primit sfânta şi soborniceasca Biserică şi alta cea a vederii, adică a cunoştinţei, care nu se împotriveşte celei ce o naşte pe ea, ci o face şi mai sigură. Pentru că cea dintâi am învăţat-o din auz, moştenindu-o de la Părinţii binecredincioşi şi de la învăţătorii credinţei dreptmăritoare, iar cea de a doua vine prin aceea că credem drept şi ne ţinem de Domnul în care am crezut”1.

Prin actul chenotic, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru lisus Hristos şi-a lăsat slava cerească cea de înaintea întrupării, S-a făcut om venind pentru „noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Ca împlinitor acestei opere lisus Hristos poartă apelativul de „Mântuitor”, chiar numele Iisus înseamnă „Mântuitorul”2.

Atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie găsim scopul şi motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu, acela al mântuirii întregii omeniri. Pentru că S-a jertfit pentru mântuirea noastră, Hristos se numeşte Mântuitorul Lumii, adică al tuturor acelora din lume care au crezut în El: „Şi întru nimeni altul nu este

mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care trebuie sa ne mântuim noi” (Fapte 4,12).

1 Petru Damaschin. învăţături duhovniceşti, în „Filocalie", rom., vol.5. Bucureşti, 1976, p. 194.

2 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 218.

Pentru jertfa supremă a Mântuitorului pe cruce s-a realizat mântuirea obiectivă, răscumpărarea sau împăcarea omului cu Dumnezeu, iar felul în care fiecare creştin îşi însuşeşte roadele jertfei de pe cruce poartă numele de mântuire subiectivă sau personală, îndreptarea sau sfinţirea omului.

Această mântuire subiectivă, personală o înfăptuieşte fiecare creştin prin relaţia directă a lui cu Dumnezeu, prin harul primit ca dar, prin credinţa

sa lucrătoare, prin iubire şi faplele bune care izvorăsc din inima plină de credinţă arzătoare către El. Mântuirea este darul Lui Dumnezeu prin lisus Hristos care s-a jertfit pentru răscumpărarea noastră.

1. COLABORAREA LIBERA A OMULUI CU HARUL

Lucrarea Duhului ca persoană în noi cere colaborarea noastră liberă, arătându-se în aceasta importanţa ce ne-o acordă Dumnezeu ca persoane. Duhul cere să ne însuşim lucrarea lui şi să ne-o facem proprie printr-o voinţă si printr-o lucrare a noastră. Duhul nu forţează, adică nu anulează voinţa, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dat-o prin creaţie. El nu o anulează, pentru că El însuşi e liber de toate pasiunile, deci şi de pasiunea de a stăpâni.

Libertatea e cea mai proprie caracteristică a Duhului, a Spiritului autentic suprem: „Unde este Duhul Domnului acolo este libertatea”.(II Cor. 3,17} Duhul nu e stăpânit de nici o voinţă de stăpânire, El nu vrea să stăpânească asupra nici unei persoane, ci vrea să o elibereze de tot ce o mărgineşte şi o stăpâneşte pentru ca să-şi poată activa toate puterile ei înaintând în infinitatea vieţii dumnezeieşti, în dialogul liber şi iubitor cu Hristos. Duhul vrea să elibereze pe om de pasiunile care-l robesc şi îl ţin închis într-o repetiţie monotonă. El vrea sa-1 facă liber pentru iubirea lui Dumnezeu, izvor infinit de daruri. Duhul ne ajută să ajungem la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8,21). Prin „libertatea Sa ne-a făcut Hristos liberi” şi ne trebuie un efort ca să nu „luăm iarăşi jugul robiei” (Gal. 5,1). Departe de a ne face robi, numai întrucât ne face liberi, lucrarea Duhului ne dă putinţă să ne apropiem de Dumnezeu cel liber, să ne imprimăm de chipul Lui tot mai adânc, să ne facem asemenea Lui.” (Ef. 3,12) 3

„Şi orice veţi cere în numele Meu, aceea voi face”. (In. 14,12-13)

Reîntorcându-Se la Tatăl, Iisus ne-a redat libertatea prin darul Sfântului Duh, facându-ne responsabili până ce va veni.