Relația duhovnic-ucenic, mijloc de descoperire și terapie a bolii spirituale

În toate religiile lumii, în orice activitate umana chiar, exista aceasta legatura între initiat si cel ce doreste sa se initieze. "Propriu-zis este vorba de relatia de la începutul umanitatii: educatia (nu dresajul, care se refera la animal), aceasta asa s-a efectuat: transmiterea, comunicarea, de la parinti la fii, firesti sau duhovnicesti, ca si de la maestru la ucenic" 47. De aici rezulta un fapt capital: persoana umana se realizeaza numai în relatie cu alte persoane.

Totusi trebuie facute precizarile de rigoare: daca relatia maestru-ucenic o întâlnim pretutindeni datorita originii ei, fiind bazata pe relatia imprimata în faptura: tata-fiu, relatia duhovniceasca este noua, intervenind o disjunctie între învatator si învatatura, învatatura ramânând tezaurul absolut, iar învatatorul un vas purtator al ei.

De aici s-ar putea concluziona ca doar Biserica este infailibila, nicidecum vreo persoana umana. Mergând mai departe cu rationamentul vedem ca datorita acestui fapt, relatia duhovnic-ucenic nu este o relatie univoca, duhovnicul învatând de multe ori de la ucenic.

Patericul detine destule exemple în acest sens iar noi redam unul: tot acesta a spus ca era un batrân având un ucenic bun si din împutinarea sufletului, l-a scos afara pe usa cu cojocul lui. Iar fratele a rabdat afara sezând, si deschizând batrânul usa, l-a aflat pe acesta sezând. Si i-a facut metanie zicând: o, parinte smerenia îndelungii tale rabdari a biruit împutinarea sufletului meu. Vino înauntru ca de acum tu esti batrân si parinte, iar eu tânar si ucenic. (Râmleanul, 2).

O alta precizare de rigoare este aceea ca relatia dintre duhovnic si ucenic este o relatie bazata pe dragoste înteleasa ca actul prin care duhovnicul se goleste de sine si intra în starea ucenicului; îsi pune sufletul pentru acesta. Duhovnicul autentic si deplin trebuie sa fie un martor viu, un receptor si al învataturii si al experientei spirituale, fiindca harul implica viata si învatatura.Preotul duhovnic nu se substituie Mântuitorului si harului ci ,doar este numai purtatorul acestora,existand totusi, autoritate de slujire instituita de Sfanta Biserica.

Intre duhovnic si penitent se creeaza astfel o legatura personala deosebita, deoarece in acea etapa a spovedaniei intre ei se stabileste un dialog profund si intelept ;credinciosul reactioneaza la cele ce-i spune preotul, discuta cu el pentru a lamuri anumite aspecte legate de viata spirituala.Preotul duhovnic trebuie sa joace rolul de tata care, cu intelepciunea, blandetea si iubirea care-i vin de la Duhul Sfant, incurajeaza, indeamna, mangaie, fereste de rau si sfatuieste pe credincios.

Prin cuvintele sale insotite de rugaciune pline de harisme legate de slujirea sa, primite prin Taina Hirotoniei, duhovnicul pregateste, asemeni Sfantului loan Botezatorul, venirea Domnului Iisus Hristos in sufletul crestinului.In acest sens, rugaciunile rostite de preot intr-un timp si intr-un spatiu ecleziale, reveleaza cuvantul si harul vindecator al lui Dumnezeu sub inspiratia Sfantului Duh, ceea ce le confera o putere si o lucrare cu totul speciale, mai ales atunci cand crestinul doreste acest lucru.Aceste indemnuri practice, il invata, de exemplu, cum sa lupte contra unei ispite pacatoase, cum sa biruiasca patima de care sufera, cum sa dobandeasca o anumita vir¬tute, cum sa depaseasca o incercare ,o situatie limita, pe care o intampina de obicei intr-o imprejurare sau alta.

Acelasi sens terapeutic il are si epitimia, canonul de pocainta pe care du¬hovnicul i-l poate da crestinului.

Paul Evdokimov scrie in aceasta privinta: Epitimia nu este o pedeapsa; momentul juridic al «satisfacerii» lipseste cu desavarsire din Taina Marturisirii. Ea este o doctorie, iar parintele duhovnic cauta raportul organic intre cel bolnav si mijlocul de vindecare.

Scopul epitimiei este sa-l puna pe penitent in niste conditii noi, in care sa nu mai fie ispi¬tit de pacat. Sfantul loan Gura de Aur spune: «Sa nu intrebam daca rana a fost deseori legata, ci daca oblojeala i-a fost de folos. Numai starea bolnavu¬lui ne arata daca a venit timpul sa-i scoatem fesele». Asadar, nu se urmareste ispasirea unor fapte, ci secarea izvorului lor.

In clipa iertarii si dezlegarii pacatelor, prin rugaciunea preotului sunt ier¬tate de catre Hristos greselile cele de voie si fara de voie, stiute si nestiute, cele din noapte si cele din zi, cele facute cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul , crestinul fiind impacat si unit cu Biserica lui Hristos.