Rolul Cultural al Cercetării

Introducere

De-a lungul timpului, cultura şi-a spus cuvântul în cele mai multe situaţii nefaste ale unei societăţi. Altfel spus, cultura a ajutat la edificarea şi unitatea societăţii respective, făcând ca ea să prospere sau măcar să iasă din situaţiile grele care s-au abătut asupra ei.

De multe ori, cultura unei societăţi a ridicat acel popor sau a dus la decăderea lui. Cunoaştem multe exemple din istoria omenirii, în care oraşe mari au fost supuse pieirii şi datorită culturii (Constantinopol, etc.).

Însă cultura se identifică cu valorile spirituale ale unui popor. Este, dacă putem spune identitatea acelui popor, fără de care nu poate exista. Fără cultură, o societate este lipsită de orice dialog social, politic, religios, economic, etc., cultura fiind un factor important în relaţiile cu alte societăţi.

În cercetare, indiferent în ce mod se face şi de ce fel este, cultura are un rol important, căci ea este “cartea de vizită” a celor care interprind acea cercetare.

Valorile personale nu coincid întotdeauna cu codul de conduită profesională şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea socială nu este echivalentă întotdeauna cu cea legală. Există însă şi situaţii când o persoană cu integritate morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să motiveze o acţiune morală. Societatea de exemplu consideră repugnantă omuciderea, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. De aceea, principiile şi teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este dilematică, iar valorile controversate.

Într-o cercetare, de orice fel ar fi ea, se impune o anumită etică. Acea etică poate fi de mai multe feluri, important fiind cum se manifestă ea.

Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordantă cu preceptele sociale. O acţiune poate fi corectă sau nu, dacă este acceptată legal, comunitar sau religios. Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut si peste ceea ce se poate face atunci dilema etică este rezolvată. Până a ajunge însă la această concordanţă perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse şi de prejudecăţi.

Tocmai de aceea, teologii vorbesc despre credinţa nestrămutată a celor ce se hazardează într-o cercetare. Aceştia trebuie să plece de la principiul că toate au fost create de Dumnezeu şi oricare ar fi răspunsul cercetării trebuie să rămână cu credinţa în Dumnezeu.

I. Etica şi motivaţia cercetării

Civilizaţia umană, la acest început de secol şi de mileniu, se confruntă şi în materie de informaţie ştiinţifică, ca şi în domeniul ştiinţei, al cercetării ştiinţifice, cu fenomenul de globalizare.

Desigur, economiile naţionale nu dispar, ele constituind în continuare cadrul de dezvoltare şi afirmare a fiecărei ţări şi popor. Deci, cercetarea ştiinţifică şi informaţia ştiinţifică trebuie să servească, înainte de toate, sistemul economic naţional.

Conform DEX, cultura este definită ca fiind „Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor valori”.

“Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva”.

Din această definiţie provine şi sintagma de “Om de cultură”, care este “acea persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoştinţe universale multe şi temeinice”.

Cerecetarea este definită astfel: “Studiu amănunţit efectuat în mod sistematic cu scopul de a cunoaşte ceva; investigaţie”.

Din aceste definiţii putem spune că atât cultura, cât şi cercetarea se îmbină armonios, căci cercetarea depinde de cultura fiecăruia, iar cultura trebuie exploatată, cercetată cu de-amănuntul pentru a fi expusă şi altor persoane care nu au posibilitatea de a cerceta. Dacă o cultură nu este cercetată sau dacă o cercetarea nu are şi o perspectivă culturală, atunci nici una, nici cealaltă nu îşi ating scopul lor.

După cum spuneam în succinta introducere la tema noastră, cercetarea impune o anumită etică, dar şi o anumită conduită.

Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe planuri: ştiinţifică, morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o cercetare este direct răspunzător pentru descoperirea sa. Elementul central, al oricărei etici a activităţii de cercetare ştiinţifică îl reprezintă responsabilitatea cercetătorului faţă de munca sa, dar mai ales de rezultatele acesteia. Cercetătorul ştiinţific trebuie să justifice actul de cercetare, să justifice utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute, să încerce să aducă prin cercetarea sa un beneficiu societăţii. Având în vedere aceste aspecte, orice cercetare ştiinţifică trebuie pusă sub semnul unei cenzuri morale.