Schitul românesc Prodromu de la Athos

În Sfântul munte Athos, aşezările monahale de obşte iau naştere în secolul al X-lea, când Cuviosul Atanasie Trapezuntul, stabilindu-se pe Athos, la anul 963, a întemeiat prima mănăstire chinovială athonită: Marea Lavră.

După modelul Lavrei, rând pe rând, iau fiinţă pe Athos alte mănăstiri chinoviale, în care vin şi se închinoviază doritorii de viaţă pustnicească din toate ţările ortodoxe: greci, ruşi, ivriţi, români etc. În decursul timpului, numărul acestor mănăstiri a variat mult, până a se stabiliza la numărul de 20, aşa cum este astăzi. După provenienţa majoritară a monahilor din ele, 17 dintre aceste mănăstiri sunt greceşti, una sârbească, una rusească şi una bulgărească.

Astfel, pe Athos s-au întâlnit, prin reprezentanţii lor spirituali, mai toate ţările ortodoxe, care şi-au dat concursul pentru dăinuirea mănăstirilor athonite, încât Muntele Athos este opera întregii Ortodoxii.

Românii, chiar dacă nu au avut o mănăstire numai a lor până în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, nu puteau lipsi din această panortodoxă "împărăţie a monahilor". Nu avem date precise cu privire la timpul când monahii români îşi fac prezenţa în Athos, dar se ştie că pe la anul 1360, în Mănăstirea Cutlumuş, ctitorită de domnitorul Ungro-Vlahiei, Nicolae Alexandru Basarab, se aflau mulţi monahi români, încât această mănăstire a purtat multă vreme numele de „Marea Lavră a Ţării Româneşti".

Sunt însă mărturii istorice că prezenţa monahilor români în Athos este mai veche. încă din secolul al IX-lea, documentele pomenesc de vlahii din nord, care aproape ajungeau cu turmele lor până la Athos. Nu-i de crezut că sihaştrii din părţile româneşti, unde monahismul a dăinuit sub formă sihăstrească timp de o mie de ani, să nu fi ajuns şi la Athos. Trebuie să fie vorba, mai degrabă, sau de vitregia istoriei (care i-a împiedicat atâtea veacuri pe români să se unească într-un singur stat puternic şi într-o singură Biserică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan religios, ne-a făcut să nu avem în calendar, până în secolul XX, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri învederaţi ai dreptei credinţe).

Sihaştrii din Carpaţi mergeau la Athos, fiindcă găseau acolo condiţii de viaţă sihăstrească mai deplină. De aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-au stabilit în chinovii, au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zografu, la Esfigmenu, dar în general au trăit viaţă sihăstrească, în chilii răspândite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XlX-lea, când apar statele naţionale, s-au gândit şi monahii români aghioriţi să aibă o mănăstire a lor, şi au întemeiat Schitu Prodromu.

Este de altfel grăitor, pentru chemarea sihăstrească a înduhovniciţilor români, că primii 3 stareţi de la Prodromu - Nifon, Damian şi Ghedeon - s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihastri, în peşteri sau chilii din apropiere, iar cel dintâi a refuzat cinstea de arhimandrit, rămânând până la capăt simplu ieroschimonah şi lăsând o diată (un testament) în care cheamă cu precădere la nevoinţă, pocăinţă şi smerenie

Schitul Prodromu

Schitul Prodromu se află la capătul răsăritean al peninsulei athonite numit Vigla, într-un ţinut pustiu, pietros şi bântuit de teribile furtuni. De aceea, în chip firesc a fost pus sub patronajul marelui pustnic Sfântul Ioan Botezătorul, de unde şi-a luat şi numele de Prodromu, care în limba greacă înseamnă Înaintemergător.

Loc sălbatic şi cu minunate frumuseţi naturale, prielnic isihiei şi înaltelor contemplaţii duhovniceşti, la care însăşi atmosfera înconjurătoare te îndeamnă. Spre răsărit se întinde Marea Egee, nesfârşită şi aproape tot timpul anului agitată de valuri; spre apus, se înalţă mare, până la 2033 m, muntele al cărui vârf de marmoră sau înălbit de zăpezi scânteiază sub razele soarelui, cu mult înainte de răsăritul lui, ca un nou Tabor în lumina Schimbării la Faţă a Domnului