Semnul Crucii pe Pământ

Introducere

Anumite credinţe primitive şi folclorice se întemeiază pe experienţe concrete. Departe de a fi rodul imaginaţiei, ele exprimă într-un fel imprecis şi incoerent unele fapte ce aparţin ca atare experienţei umane. De acord cu Oliver Leroy şi cu alţii, Mircea Eliade face următoarele afirmaţii: „Credinţele acelor popoare care fac obiectul etnografiei, precum şi folclorul popoarelor civilizate se bazează, ambele, pe fapte şi nu pe fantezii. În urma verificării experimentale a unora din aceste credinţe, suntem îndreptăţiţi a presupune că şi celelalte credinţe populare se întemeiază pe fapte concrete”. Acestă profesiune de credinţă echivalează cu o acceptare inechivocă a validităţii experienţelor ieşite din comun. Printre învăţaţii care au îmbrăţişat o anumită poziţie faţă de „iraţional”, Eliade este, fără îndoială, unul care a făcut acest lucru în mod cât se poate de explicit.

Principala consecinţă a acestei atitudini este că, asemeni mai multor reprezentanţi ai antropologiei noului val, Eliade nu atribuie o valoare pur simbolică multor „fapte” ce ţin de experienţa religioasă. Totuşi aceste fapte încetează, la un moment dat, să mai fie considerate ca atare, în acelaşi fel cum simbolurile, trecând printr-un proces similar de „degradare”, încetează a mai fi înţelese ca atare. Se poate întâmpla ca un simbol să nu fie, la origine, simbol, ci experienţă neobişnuită. În acelaşi fel cum un inel de aur se poate întâmpla sa nu fie la origine o bijuterie preţioasă, ci un simbol .

Le fel se întâmplă şi în cazul gestului crucii. Crucea a devenit un reflex în faţa reprezentărilor religioase şi nu numai. Ne facem semnul crucii când trecem pe lângă o biserică, sau un lăcaş de cult; când întâlnim o troiţă la o răscruce de drumuri; când ieşim din casă spre un examen greu; când pornim la drum lung; uneori, când fulgeră; când în mijlocul unei discuţii aducem mulţumire divinităţii pentru că a „ajutat” în rezolvarea unei situaţii. Gestul vine atât de firesc, şi îl facem cu o asemenea uşurinţă încât nu ne mai oferim timpul necesar meditării asupra semnificaţiei lui.

Am fost învăţaţi de mici cum anume se face. Ştim că împreunarea celor trei degete reprezintă Sfânta Treime. Mergem apoi la slujba Liturghiei, şi aproape mecanic, după exemplul preotului sau a enoriaşilor prezenţi, repetăm gestul de o mulţime de ori, „pentru că aşa trebuie”.

Şi totuşi, ce reprezintă Crucea? De ce facem acest gest aproape zilnic, şi la ce ajută? În lucrarea de faţă am încercat să răspund acestor întrebări şi să înţeleg semnificaţia simbolului crucii. Evident, o acoperire în întregime a acestui subiect nu am reuşit, dar informaţiile culese au ajutat la formarea unei imagini de ansamblu asupra celui mai cunoscut gest ritualic.

Capitolul I – Crucea

Crucea este unul din simbolurile atestate încă din antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnoss, unde s-a descoperit o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea înainte de Hristos. Crunea este al teilea din cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul, pe care ea îl deschide astfel spre exterior; pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru; în sfârşit, din ea se obţin pătratul şi triunghiu, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Cea mai complexă simbolistică deriva din aceste simple observaţii; ele au dat naştere unui limbaj universal şi de o neîntrecută bogăţie. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestua. Simbolistica numărului patru se leagă în mare măsură de cea a crucii, mai cu seamă prin aceea că ea desemnează un anumit ansamblu de relaţii în interiorul numărului patru şi al pătratului. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri .

Simbolul reprezintă în fapt sinteza concretului cu imaginarul, dar şi cu bastractul. Este o dublare a raţionalului cu ceea ce este dincolo de raţional, dar nu iraţional; pentru că acel dincolo de raţional nu înseamnă neadevăr, minciună, inexistent, ci este un adevăr mult mai evident decât cel de natură pur logică, sinonimul său total putând fi considerat conceptul de valoare pură.

Ca orice fenomen de cultură, nici simbolismul nu putea scăpa de consecinţele evoluţiei. De aceea nu se poate pune semnul egalităţii între mentalitatea primitivă şi cea tradiţională .

„Logica simbolului” este ilustrată de simbolismul magico-religios şi confirmată în producţia spontană a activităţii subconştiente şi trans-conştiente a omului. simbolul este un limbaj sau face parte dintr-un limbaj care prezintă anumite caracteristici distinctive: simultaneitate a semnificaţiilor care urmăresc solidarizarea omului cu societatea şi, prin aceasta, cu Cosmosul. Aceasta este funcţia unificatoare a simbolului .

Simbolul apare ca o formă de interpretare a realităţii. Interpretările pot fi deosebite de la un individ la altul, modul de apariţie a simbolurilor stă, deci, sub semnul individualităţii care ia atitudine faţă de interacţiunile elementelor ce-l înconjoară; existenţa în timp şi în spaţiu a simbolurilor presupune însă comunicarea, care se dovedeşte a fi o formă de interpretare a experienţei omului în relaţia sa cu simbolul .

Arătând spre cele patru puncte cardinale, crucea este mai întâi baza tuturor simbolurilor de orientare, la diferitele niveluri de existenţă ale omului. Orientarea totală a omului pretinde o triplă concordanţă: orientarea subiectului animal în raport cu el însuşi; orientarea spaţială în raport cu punctele cardinale terestre; în sfârşit, orientarea temporală, în raport cu punctele cardinale cereşti. Orientarea spaţială se articulează pe axa est-vest, marcată de răsăritul şi asfinţitul soarelui. Orientarea temporală se articulează pe axa de rotaţie a lumii, sud-nord şi totodată jos-sus. Din încrucişarea acestor două axe majore rezultă crucea de orientare totală. Concordanţa, în om, pe de o parte a celor două orientări, aminală şi spaţială, şi pe de altă parte, a celor trei orientări, animală, spaţială şi temporală, îl pune pe acesta în rezonanţă cu lumea terestră imanentă şi respectiv, cu lumea supratemporală transcendentă, prin şi în lumea înconjurătoare terestră. Nici că ar putea fi mai bine condensate semnificaţiile multiple şi ordonate ale crucii; o atare sinteză se verifică în toate ariile culturale şi se dezvoltă, în fiecare din ele, în numeroase variaţiuni şi semnificaţii.