Sfânta Liturghie

Introducere

A defini Sfânta Liturghie şi a explica semnificaţia ei nu este o sarcină deloc uşoară. Tradiţia patristică o vede a fi spaţiul privilegiat al Parusiei liturgic-sacramentale a Mântuitorului Iisus Hristos, cerul pe pământ, bucuria creaţiei de Creator, transfigurarea lumii prin om, arvuna vieţii viitoare, icoana Împărăţiei cerurilor. Rugăciune a comunităţii, actualizare a Jertfei Mântuitorului, repre¬zentare simbolică a întregii iconomii a mântuirii, Sfânta Liturghie uneşte într-o singură realitate prezentul şi trecutul şi viitorul, vizibilul cu invizibilul, reliefând într-un mod unic diversitatea armonică a planului divin de îndumnezeire a omului.

Dumnezeu este prezent şi lucrează în Biserică în chip tainic prin intermediul văzutului. Simbolul şi icoana sunt cele două realităţi indisolubile prezente în cult prin care spiritul uman este ajutat să simtă şi să cunoască taina prezenţei reale a lui Dumnezeu în sânul Bisericii.

Realismul liturgic prezent prin intermediul simbolului este specificul cultului ortodox, căci el nu conţine doar anamneză evenimentelor evanghelice şi ecleziale în reprezentări simbolice sau figuri estetice, ci chiar împlinirea lor, actualizarea lor continuă: „Viaţa Bisericii prin Sfânta Liturghie reprezintă întruparea Domnului realizată tainic, misterios: Mântuitorul este real prezent între noi şi ne face părtaşi la toate actele Sale mântuitoare”.

Ca moduri ale prezenţei eshatologicului în cult, atât simbolul cât şi icoana aparţin lumii empirice, însă corelaţia cu transcendenţa este nota lor caracteristică şi de aceea au fost întotdeauna asociate Sfintei Liturghii. Ambele sunt prin Duhul Sfânt medii ale prezenţei şi lucrării lui Hristos în Biserică. Ambele angajează întreg spiritul uman şi presupun asceză şi fineţe duhovnicească pentru sesizarea mesajului lor.

Simbolul liturgic este atât „icoană” a iconomiei mântuirii cât şi „icoană” a lumii viitoare. În Sfânta Liturghie totul descoperă eshatologicul: atât icoanele pictate, cât şi ritualul cultic vorbesc despre Realitatea tainică euharistică, arvuna plenitudinii viitoare. Gustarea harului şi a frumosului care este mijlocită omului prin simbol şi icoană anunţă unirea lui deplină cu Dumnezeu în veacul viitor.

Pentru a putea sesiza bogăţia de sensuri şi semnificaţiile profunde şi implicaţiile acestei corelaţii dintre simbol şi icoană în Liturghie, dar şi a raportului lor cu celebrarea euharistică, vor fi analizate în cele ce urmează conceptele de simbol şi icoană cum apar ele în tradiţia liturgică a Răsăritului ortodox, iar apoi va fi reliefat modul în care a fost sesizat în câteva din cele mai importante tâlcuiri ale Sfintei Liturghii raportul dintre aceste două tipuri de prezenţă ale tainei lui Hristos în Biserică.

În ceea ce urmează voi încerca să vă prezint pe cât cu putinţă posibil aspecte cu privire la importanţa Sfintei Liturghii şi a prezenţei Sfintelor icoane în bisericile noastre creştine.

Sfânta Liturghie

În Biserica Ortodoxă, săvârşirea Sfintei Taine a Euharistiei este desemnată sub numele de "dumnezeiasca Liturghie". Săvârşirea acestei Taine are în primul rând un caracter duminical, căci, pe de-o parte, în Biserica Ortodoxă duminica şi-a păstrat caracterul de celebrare săptămânală a Învierii, iar, pe de altă parte, dumnezeiasca Liturghie nu este centrată numai pe moartea jertfelnică a lui Hristos pe Cruce, ci şi asupra reactualizării sacramentale a întregii Taine a mântuirii şi in chip deosebit, asupra Învierii.

Datorită acestui fapt, dumnezeiasca Liturghie are un caracter festiv. Cum în decursul vremurilor, sărbatorile sfinţilor s-au înmulţit şi au fost asimilate într-o oarecare măsură duminicii, dumnezeiasca Liturghie poate fi săvârşită acum aproape în toate zilele anului. Ea nu se savarseste totusi în zilele care au o puternică semnificaţie penitenţială, cum sunt zilele de peste săptămâna din Postul Mare, zilele din Săptămâna Patimilor (exceptand Joia Mare) şi anumite zile din ajunul marilor sărbători.

Dumnezeiasca Liturghie este o slujbă euharistică. Este compusă din trei părți: Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregătire a Sfintelor Daruri, Liturghia catehumenilor, numită și Liturghia Cuvântului, în timpul căreia sunt prezentate şi comentate fragmente din Sfânta Scriptură, urmată de Liturghia credincioșilor, uneori numită şi Liturghia euharistică, pe parcursul căreia Darurile de pâine şi vin sunt aduse si sfinţite. Biserica Ortodoxă ne învață că Darurile sfințite devin cu adevărat Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, dar nu a formulat niciodată o dogmă cu privire la modul în care se petrece această preschimbare.

În perioada primelor trei secole ale istoriei crestine nu existau texte fixe ale Sfintei Liturghii. Episcopul slujitor improviza, urmând o schema tradiţională, identică în esenţa sa în întreaga Biserică. Totuşi, în mod treptat, în principalele centre ale crestinismului a apărut obiceiul de a se consemna în scris unele dintre aceste anaforale (sau canoane euharistice) improvizate, iar aceste texte au dat nastere marilor traditii liturgice ale Bisericii, îndeosebi a celor din Roma, din Alexandria, din Ierusalim, apoi a celei din Constantinopol, oras care în calitate de noua capitală a imperiului roman a primit rangul al doilea, după Roma.

În Biserica Ortodoxa sunt folosite astăzi trei liturghii: cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, cea a Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Iacob, fratele Domnului. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este, fără îndoială, o veche liturghie originară din Antiohia, retuşată de către acest sfant, care a introdus-o la Constantinopol, pe când era episcop al oraşului. Liturghia Sfântului Vasile a fost compusă de către acesta pe baza vechii liturghii din Capadocia, care provenea ea însăşi din Antiohia. Liturghia Sfântului Iacob este legată de traditia crestină din Ierusalim.

Până în secolul al XI-lea, Liturghia Sfântului Vasile era folosită de obicei în sfera de influenţă a Constantinopolului. Cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, mai scurtă, era doar un text de sprijin. Dar aceasta s-a impus în cele din urmă ca text comun al Sfintei Liturghii. Cea a Sfântului Vasile nu mai este folosita decât de zece ori pe an, în cele cinci duminici din Postul Mare, în Joia şi Sâmbăta Patimilor, în ajunul Crăciunului şi al Bobotezei şi la 1 ianuarie, la sărbatoarea Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia Sfântului Iacob mai este încă săvârşită în Bisericile grecesti la 23 octombrie, la sarbatoarea Sfântului Iacob, întaiul episcop al Ierusalimului. Miercurile şi vinerile din Postul Mare, când Sfânta Liturghie nu poate avea loc, se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, care este o simpla slujba de împărtăşire, inclusă în slujba vecerniei, când se împart credincioşilor prezenţi Sfintele Daruri sfinţite dinainte în timpul unei Sfinte Liturghii.