Sfântul Clement Romanul

A fost al treilea episcop al Romei dupa Linus si Anacletus, cum ne spune Sf. Ireneu: Clement a avut al patrulea loc după apostoli, care a văzut şi a vorbit cu ei.

El nu trebuie identificat cu Clement, colaboratorul Sf. Pavel în Macedonia (Filipeni, IV, 5) şi nici cu Flavius Clemens, martir sub Domitian (+ 95), văr al acestui împărat crud, pentru că Sf. Clement Romanul a fost martirizat în 101 sub Traian şi s-a convertit la creştinism de la iudaism, cum reiese dintr-o scrisoare, fiind un iudeu, elenist de bună formaţie literară şi filosofică.

Ceea ce este sigur (din informaţiile despre el, pe care le găsim la scriitorii vechi), reiese că a cunoscut pe Sf. Petru şi pe Sf. Pavel, cu care a vorbit (după Tertulian chiar Sf. Petru l-a hirotonit ) şi căruia i-a urmat al III-lea în scaun. Pe timpul lui a izbucnit o răscoală în Biserică din Corint. Pentru a restabili pacea şi înţelegerea, Biserică Romană le-a scris o scrisoare Corintenilor: Epistola către Corinteni a Sf. Clement Romanul.

Această epistolă are 65 de capitole.

A fost scrisă cu prilejul răscoalei în Biserică din Corint, probabil cauzată de alegerea noului episcop, care a dus până într-acolo, încât rebelii i-au destituit şi pe preoţii care aveau o viată ireproşabilă. Pentru ca să potolească lucrurile, câţiva din Corint s-au adresat Sf. Clement, care, după ce se scuză că nu le-a putut scrie mai repede, din cauza unei persecuţiuni, le trimite această scrisoare. Epistola are două părţi.

În prima parte, după ce transmite salutul Bisericii Romei şi expune sfinţenia vechii Biserici din Corint care a căzut sub loviturile invidiei unora dintre credincioşii ei, arată că invidia a fost întotdeauna cauza, izvorul marilor nenorociri.

Acest lucru îl dovedeşte mai întâi cu exemple din Vechiul Testament (Cain şi Abel, etc) şi apoi din Noul Testament, scriind: Însă să lăsăm la o parte pildele vechi, să venim la atleţii mai apropiaţi.

Citează în particular exemplul Sf. Petru şi Pavel, al femeilor Danaide şi Dircee, care între noi (En emin) au fost victimele prigoanei. Înşiră apoi virtuţile care trebuie practicate: caritatea, care îndepărtează invidia; pocăinţa, ascultarea, pietatea şi ospitalitatea, umilinţa, izvorul păcii şi blândeţei. Motivele practicării acestor virtuţi sunt şi multele binefaceri pe care le face Dumnezeu şi strălucesc în univers, făgăduinţele dumnezeieşti, mai ales învierea trupurilor noastre, gândul că Dumnezeu vede toate şi cunoaşte totul, precum şi binecuvântările vremelnice şi veşnice pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit şi ni le va da prin Hristos.

Partea a doua, specială, în lumina celor mai înainte spuse, judecă răscoala din Corint ca o nebunie contra voinţei lui Dumnezeu, de a fi puternic în afara lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi a stabilit în Biserica Sa diversitatea de funcţiuni prefigurate în Vechiul Testament: marii preoţi, preoţii, leviţii, diaconii, laicii care, fiind miniştrii lui Dumnezeu, trebuie ascultaţi, ca într-o armată bine ordonată, pentru mântuirea supuşilor mai ales prin jertfa liturgică.

De aceea, răscoala tinerilor împotriva preoţilor este foarte gravă şi îi îndeamnă să se supună preoţilor, chiar dacă trebuie să se îndepărteze din Corint. Dacă însă nu vor voi să se supună la cele spuse de el sau, mai bine zis, la cele spuse de Hristos prin el să ştie că se expun unei ofense şi primejdii nu mici.