Sfântul Maxim Mărturisitorul

INTRODUCERE

Sfântul Maxim Mărturisitorul este un teolog profund și rar întâlnit. Din perspectiva ortodoxiei el este unul dintre cei mai înțelepți și mai echilibrați Sfinți Părinți. „Îmbinând moştenirea scripturistică şi patristică bogată cu multiplele sale cunoştinţe filosofice, Sfântul Maxim a oferit prin Duhul Sfânt o operă destul de cuprinzătoare, plină de tâlcuiri surprinzătoare, spre exemplu răspunsurile trimise egumenului Talasie Libianul”1.

Textele lui mistice au fost legate în Filocalia. El vorbește foarte mult despre iubirea ca și concept creștin, dar face și unele exegeze asupra unor autori precum Dionisie Areopagitul sau Grigorie de Nazianz. Supranumele pe care acesta la dobândit vine de la faptul că el a fost un creștin râvnitor și nu a cedat insistențelor imperiale de a trece la monotelism, chiar dacă a fost supus unor torturi groaznice . „Din punct de vedere filosofic, folosește un vocabular platonician, abordând și subiecte de interes pentru istoria filosofiei, cum ar fi problema cunoașterii, proleme ontologice, cosmologice și antropologice. Evident, poziția sa este una creștină”2.

CAPITOLUL I – PERSONALITATEA SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL

Întreaga tradiţie teologică creştină a recunoscut, începând cu veacul al VII-lea, personalitatea Sfântului Maxim Mărturisitorul (580 -13 august 662) ca fiind una din cele mai de seamă din câte au fost în întreaga Istorie a Bisericii creştine. El este cu adevărat unul dintre cei mai fecunzi gânditori creştini din toate timpurile şi din toate locurile. După cum avea să sublinieze Lars Thunberg în cuprinzătorul său studiu închinat Sfântului, se afirmă că „Maxim Mărturisitorul este un reprezentant al întregii Biserici încă nedespărţite şi, ca atare, o punte între Răsăritul şi Apusul creştin”3. Nu întâmplător, un teolog contemporan îi conferea

Sfântului martirizat pe malul Mării Negre4, un loc aparte între Sfinţii şi cugetătorii Bisericii creştine. În acelaşi sens Tixeront mărturisea despre Sfântul Maxim că „este un mistic care totodată este un metafizician şi un ascet, care din contactul cu filosofia aristotelică a câştigat o stringenţă şi o precizie a cugetării ce în zadar ar fi căutată la (Dionisie) Areopagitul”5.

Întreaga sa gândire, de o largă cuprindere, profundă şi plină de echilibru trezeşte în conştiinţa celor care ar dori să o parcurgă un sentiment paralizant, „sentimentul pe care îl trezeşte un masiv alpin la gândul de a-l îmbrăţişa”6. Teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul nu se reduce aşa cum a existat în trecut o anumită tendinţă, doar la capitolele ce privesc aspectele hristologice. Prin îndelungatul său efort, Sfântul Maxim a cuprins întregul spectru al gândirii teologice, adâncind şi punând într-o lumină nouă teme şi subiecte considerate a fi clasice şi exhaustive până atunci. În acest sens Părintele Profesor Ene Branişte aduce ca mărturie câteva cuvinte ale căror rosturi întregesc profilul de mare cugetător al Sfântului Maxim Mărturisitorul: „El a fost unul dintre aştrii cei mai luminoşi care au strălucit pe cerul gândirii şi al teologiei din epoca patristică, a cărui lumină se reflectă încă puternic peste veacuri, trezind interesul şi admiraţia contemporanilor noştri”7. Marea atracţie generată de Sfântul Maxim Mărturisitorul se defineşte prin aceea că „a deschis în el însuşi, unele altora, cinci sau şase lumi spirituale devenite aparent fără relaţie între ele şi a înţeles să câştige din fiecare o lumină care le luminează pe toate celelalte şi le pune în noi contexte, fapt prin care se ivesc apoi cele mai neaşteptate oglindiri şi relaţii. El este astfel teolog biblic contemplativ, filosof format aristotelic, mistic în marea tradiţie a Nysanului şi Areopagitului, teolog entuziast al Logosului pe urmele lui Origen, monah riguros de tradiţie evagriană şi, în fine, şi înainte de toate, luptător bisericesc şi martir al hristologiei ortodoxe de la Calcedon”8.

Toţi aceia care s-au aplecat asupra scrisului maximian aveau să reclame greutatea şi chiar obscuritatea stilului. Fotie însuşi „s-a plâns că stilul Sfântului Maxim este greoi, încărcat şi obscur, ocolind exprimarea directă şi iubind metaforele”9. Cauzele acestei maniere de a-şi redacta cugetările se pot găsi în preocuparea ferventă a Sfântului Mărturisitor de a face lumină în hăţişul problemelor de care s-a ocupat.