Sfinți Martiri în Sciția Mică

În Sciţia Mică (Scythia Minor), creştinismul a pătruns încă de la sfârşitul epocii apostolice. Spre sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV creştinismul era foarte răspândit în rândurile populaţiei acestei regiuni, încât se constată organizarea Bisericii de aici într-o episcopie, cu sediul la Tomis, metropola politică a Sciţiei Mici, episcopie a cărei existenţă înainte de încetarea persecuţiilor este acum bine dovedită prin marturii literare şi arheologice. Pătrunderea şi răspândirea largă a creştinismului în provinciile romane de la Dunarea de Jos - inclusiv Sciţia Mică - o dovedeşte însă mai ales marele numar al martirilor creştini din aceste părţi, care au pecetluit credinţa lor prin moarte mucenicească înainte de libertatea creştinismului acordată de Constantin cel Mare prin edictul de la Milan (313) şi chiar după aceea, pâna la moartea lui Liciniu (325). Cei mai vechi dintre ei, cunoscuţi pâna astăzi, aparţin cetăţilor greceşti şi romane din sudul Sciţiei Mici de odinioară (azi in Bulgaria), ca Marcianopolis (spre vest de Varna). Cei mai mulţi martiri din Sciţia Mică au fost persecutaţi în timpul lui Diocleţian şi a coregenţilor săi Maximian şi Galeriu (284-305), persecuţie care continuă, şi după edictul de libertate religioasă dat de Constantin cel Mare, fiind reluată de cumnatul şi rivalul acestuia, Liciniu, la 319, în imperiul său oriental, pâna la moartea lui, în 325. Hotărârea acestuia de a curăţi armata şi administraţia imperială de creştini, în care nu avea încredere, a facut ca mai multi funcţionari de stat să fie exilaţi în Sciţia Mică, unde persecuţia lui a facut numeroase victime. Pentru cei dintâi (martiri) singura sursă de informaţii o constituie actele lor martirice (când acestea s-au păstrat) ori menţiunile sumare din vechile martirologii, manuscrise sau liste de sfinţi (calendare, sinaxare), în care contemporanii supravieţuitori ori urmaşii imediaţi au însemnat numele martirilor din diferitele localităţi şi regiuni ale creştinătăţii, cu ziua morţii lor martirice, socotită îndeobşte ca ziua naşterii lor pentru viaţa veşnică şi sărbătorită în fiecare an, iar uneori şi în alte zile de pomenire, în care erau cinstiţi pentru diferite motive (strămutarea sau depunerea moaştelor lor în biserici din afara sau dinăuntrul oraşelor, sfinţirea bisericilor închinate amintirii lor s.a.). Cele mai importante dovezi despre existenţa acestor practice sânt: 1. Aşa-numitul Breviar siriac (Breviarum Syriacum), cel mai vechi martirologiu răsritean, scris de un arian, între 370-380 şi păstrat într-o prescurtare a lui încadrată în Martirologiul roman (latin); 2. Martirologiul numit Hieronymian, atribuit lui Eusebiu Hieronymus, dar care este de fapt o compilaţie apuseană din secolul VII, care sta la baza Martirologiului roman (catolic) de azi; 3. Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, lista de sfinţi alcatuită în secolul VII (minologhiu-evangheliar) care stă la baza calendarului ortodox de azi. Informaţiile din actele martirice şi din aceste martirologii, a căror exactitate a fost pusă de unii la îndoială, au fost confirmate, în cazul unor martiri dobrogeni, prin unele desoperiri arheologice importante (bazilici, inscripţii şi moaşte), care atestă existenţa acestor martiri şi cinstirea lor în localităţile în care ei sânt pomeniţi în vechile martirologii.

I. MARTIRI LA TOMIS

Vechiul oraş Tomis (Constanţa de azi), în calitatea sa de metropolă politică şi bisericească a Sciţiei Mici, are cinstea de a fi dat pe cei mai mulţi martiri creştini din aceste părţi, marea lor majoritate în timpul persecuţiei lui Diocleţian, Maximian, Galeriu şi Liciniu (290-325). Fiind cel mai important centru creştin al acestei provincii şi sediu al unicii sale episcopii cel puţin până în secolele V-VI, era natural ca aici să întâlnim un numar de creştini mai mare decât în alte părti, asupra cărora s-a şi îndreptat cu precădere atenţia persecutorilor, facând numeroase şi ilustre victime, asa cum s-a întâmplat şi în alte centre importante ale Imperiului roman în timpul persecuţiilor. După unii, se cunosc cel puţin 66 de martiri executaţi, faţă de 23 în alte oraşe ale Sciţiei Mici.

Vechile sinaxare greceşti şi mineiele ortodoxe de astăzi (inclusiv cele româneşti) pomenesc la 13 septembrie şi istorisesc, pe scurt, chinurile a şase martiri care au pătimit la Tomis, sub împăratul Liciniu (320-323): Macrobiu, Gordian, Ili sau Helia, Zotic, Lucian şi Valerian. La aceştia, actele martirice din martirologiul roman (Acta Sanctorum) adauga pe Seleucus şi mulţi alţii, care au pătimit tot atunci (în Martirologiul hieronymian Macrobiu, Gordian şi Valerian sânt pomeniţi la 15 septembrie, împreună cu Straton, mentionat şi la 5 iulie, cu un alt grup de martiri, iar Gordian e numit episcop). Actele martirice originale ale acestui grup de martiri nu ni s-au păstrat, dar conţinutul lor a fost rezumat în scurta însemnare care istoriseşte viaţa şi pătimirea lor în sinaxarul din mineiul ortodox (la 13 septembrie) şi Acta Sanctorum din martirologiul roman (la 15 septembrie). Macrobiu şi Gordian erau doi tineri de origine asiatică, unul din Paflagonia, celălalt din Capadocia, şi serveau la curtea împărătească a lui Liciniu. Destituiţi din funcţie pentru credinţa lor creştină (probabil în 319, când creştinii au fost îndepărtaţi din armata şi din funcţiile de stat), au fost exilaţi în Sciţia, la Tomis, unde sânt obligaţi să asiste la interogatoriul judiciar al sfinţilor Zotic, Lucian şi Ili (Elie), care au fost apoi decapitaţi. Macrobiu şi Gordian împărtăşesc şi ei pâna la urmă soarta acestora, fiind condamnaţi de către guvernatorul Maxim al Moesiei la moarte prin arderea în foc. Valerian a murit mai pe urmă, plângând pe mormintele fraţilor săi de credinţă. Deşi au murit, probabil la date diferite, pomenirea lor a fost înscrisă pentru toţi în aceaşi zi (13 septembrie).