Simbolistica Elementelor în Icoana Intrarea Domnului în Ierusalim - Valențe Biblice

Cinstirea sfintelor icoane reprezintă una din componentele majore ale cultului divin şi ocupă un loc deosebit în viaţa religioasă a Bisericii Ortodoxe. În ciuda micilor deosebiri de amănunt care se manifestă între opiniile diferiţilor istorici şi lingvişti privitor la vechimea cultului icoanelor în Biserica creştină, s-a ajuns astăzi să se recunoască, în unanimitate, că icoanele şi reprezentările picturale în general există chiar de la începutul creştinismului. Cel puţin din secolul al IV-lea avem documente scrise cu ajutorul cărora putem dovedi cinstirea şi cultul icoanelor în Biserica creştină.

Cuvântul “icoană” provine din grecescul “είχών”, cuvânt derivat de la verbul εϊχω – eu semăn sau eu mă asemăn, însemnând imagine, chip, asemănare, icoană, portret, reprezentare, figură şi poate avea mai multe sensuri şi înţelesuri.

Temeiul icoanei este realitatea întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar necesitatea ei constă în setea de mântuire a omului credincios.

Icoana nu este un obiect de decor, un tablou, ci este “comunicarea vizuală a realităţii invizibile divine, este lucrul care sugerează lumina vieţii viitoare, starea de îndumnezeire; ea recunoaşte în acelaşi timp, participarea omului şi a operelor umane la transfigurarea creaţiei” .

Plecând de la conţinutul spiritual pe care îl descoperă icoana, se ajunge la termenul şi noţiunea de aducere aminte, la mărturia prezenţei în timp şi spaţiu a lui Dumnezeu, aceasta fiind punctul de întâlnire dintre timpul istoric şi eternitate, amintind creştinilor de prototipurile lor, adică de Mântuitorul, de Maica Domnului şi de Sfinţii cu care credincioşii intră în comuniune prin intermediul icoanei.

Vorbind în numele tuturor apostolilor şi în numele întregului neam omenesc, apostolul Filip îl roagă pe Hristos: “Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl şi ne este de ajuns (Ioan 14, 8)”. De ce? “Pentru că am fost zidit din suflet şi din trup, doresc să-L văd şi cu sufletul şi cu trupul” motivează peste veacuri Sfântul Ioan Damaschin. “Este natural să se atribuie figură şi forme celor fără de forme, din cauza capacităţii noastre de înţelegere, care nu poate să se înalţe nemijlocit la consideraţii intelectuale fără concepte curente şi de aceeaşi natură” .

Acestei trebuinţe general umane îi corespunde icoana. Teologia icoanei, de care noi beneficiem astăzi, este rodul unei îndelungate lupte pe care Biserica a dus-o cu vrăjmaşii binelui de la întemeierea sa, dar mai ales şi sângeros, în veacurile al VI-lea – al VIII-lea. Astfel, teologia icoanei are la temelia sa voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu şi jertfa mărturisitoarea a martirilor.

Dacă chipurile cioplite sau turnate, dacă idolii sunt interzişi pentru că sunt mesageri ai minciunii (I Corinteni 8, 4), cortul mărturiei şi templul în care se cinsteşte Dumnezeu cel adevărat este împodobit, cu chipuri ale fiinţelor plăcute Lui, deoarece “Dumnezeu nu opreşte cinstirea unor semne şi înfăţişări - când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Creator” sau, după cum zice Wilhelm Nyssen, despre pictura de la Voroneţ că “tematica picturii este orientată spre cer” .

Imaginea iconografică asupra căreia mă vom opri pentru o scurtă descriere este aceea a Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, o imagine a întâmplărilor petrecute cu câteva zile înainte de Patimile şi Învierea Sa şi care este descrisă de Sfinţii Evanghelişti(Matei 21, 1-11, Marcu 11, 1-10, Luca 19, 28-40, Ioan 12, 12-16).

Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate. Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru “încununarea slujirii Sale cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa” .