Sinoadele Ecumenice

Primii creştini au căutat adevărul credinţei cu inima. Când au intrat în Biserică şi elementele luminate ale societăţii, învăţaţii, deveniţi creştini, au căutat să înţeleagă adevărurile noii credinţe şi cu mintea. Ei s-au străduit să explice feluritele probleme teologice, dar mai ales problema Sfintei Treimi. Aceasta a preocupat spiritele şi în primele trei secole şi ajunge să dea naştere în secolul al IV-lea unei mari erezii, arianismul, ce a luat naştere în Răsărit, dar s-a întins şi în Apus, zdruncinând lumea creştină tot secolul al IV-lea.

Arianismul. Numele ereziei provine de la Arie, preot învăţat din Alexandria, născut în 256 în Libia, instruit în teologie de Lucian de Antiohia şi hirotonit preot în 312 la biserica Baucalis, cea mai însemnată din cele nouă biserici ale Alexandriei.

Arianismul este o concepţie raţional-omenească de înţelegere a creştinismului, o coborâre a lui de la înălţimea de religie revelată de Dumnezeu - Tatăl prin Însuşi Fiul Său Iisus Hristos la nivelul religiilor naturale păgâne.

Arie combătea egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnez¬eu cu Dumnezeu - Tatăl şi prin aceasta nega dumnezeirea Fiului. El a susţinut cu tenacitate subordinaţianismul, adică ideea eronată că Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Tatăl, fiind subordonat Tatălui.

Principiile ereziei ariene se pot sintetiza astfel:

1) Dumnezeu - Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut. Însăşi denumirea de «Tată» cuprinde inevitabil în sine întâietatea şi superioritatea Sa faţă de Fiul. Arie aducea în sprijinul acestei afirmaţii îndeosebi versetul din Evanghelia Sfântului Ioan: «Tatăl este mai mare decât Mine» (Ioan 14, 28), ignorând el că sensul acestui verset se referă la natura umană a lui Hristos şi nu la natura Lui dumnezeiască.

2) Fiul este creat din voinţa Tatălui, dar nu din fiinţa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură, însă nu din eternitate, căci a fost un timp când Fiul n-a existat. Astfel Dumnezeu Tatăl este fără început, în timp ce Fiul are un început.

După părerea eronată a lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, fiind creatura Tatălui, nu este din substanţa lui Dum¬nezeu Tatăl, şi de aceea nu poate fi numit «de o fiinţă cu Tatăl» = consubstanţialis Patri, termen pe care Părinţii de la Niceea l-au introdus în 325 în Simbolul de credinţă.

3) Deşi, după opinia lui Arie, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos este după fiinţa Sa o creatură, e schimbător, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, El se bucură totuşi de cinstea cea mai mare, afirmă Arie, deoarece prin Fiul Dumnezeu-Tatăl a creat toate, chiar şi timpul.

4) Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul este crearea uni¬versului, fiindcă Dumnezeu cel prea înalt, fiind fiinţă absolut pură, nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermedi¬are, căci Dumnezeul suprem nu poate veni în contact direct cu mate¬ria, care e rea în sine, şi s-ar întina, idee împrumutată din doctrina eretică a gnosticilor.

5) La creaţie, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, căci, datorită harului dumneze¬iesc primit de la Tatăl, a devenit Fiu adoptiv al Tatălui. Arie, ne spune Sfântul Atanasie, afirma că «Hristos nu este adevăratul Dumnezeu, ci El, ca şi toţi alţii, se numeşte Dumnezeu prin partici¬pare».

La început, Arie a căutat să-şi răspândească ideile sale numai printre prieteni şi admiratori, însă din anul 318, a pornit difuzarea ideilor sale eretice şi prin biserici. Zadarnice au fost încercările epis¬copului Alexandru al Alexandriei (3l3 - 328) de a-l aduce la dreapta credinţă. Acesta, văzând că rătăcirile lui Arie atrag tot mai mulţi cle¬rici şi credincioşi, ba chiar şi călugări şi călugăriţe, a convocat epis¬copii din Egipt, Libia şi Pentapole la un sinod, ţinut la Alexandria în 320 sau 321. Cei 100 de episcopi s-au pronunţat contra ideilor eretice ale lui Arie şi au susţinut în unanimitate că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă şi veşnic cu Dumnezeu Tatăl. Arie şi amicii săi, episcopii Secund de Ptolemaida şi Teonas de Marmarica, precum şi câţiva preoţi şi diaconi au fost excomunicaţi.

Arie, însă, n-a cedat şi a continuat să răspândească ideile sale în Egipt, Pentapole, Libia, Palestina, Siria şi provinciile Asiei Mici, producând o mare tulburare în Biserică.

Părăsind Egiptul, Arie s-a dus în Palestina, unde a găsit adăpost la Eusebiu de Cezareea, de unde a plecat la Nicomidia, la fostu1 său coleg de studii, Eusebiu de Nicomidia, rudă cu familia imperială. În timpul şederii sale la Nicomidia, Arie compusese o lucrare de imnuri şi cântări bisericeşti, numită Thalia, sau Banchetul, spre a putea răspândi mai uşor printre credincioşi ideile sale eretice.

Profitând de situaţia politică tulbure, născută din cauza conflictu¬lui dintre Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu, Arie a revenit la Alexandria, unde a început din nou lupta contra Ortodoxiei, provocând confuzie prin ideile sale rătăcite între episcopi şi clerici. «În fiecare cetate, ne spune Eusebiu de Cezareea, episcopii se ridicau contra episcopilor, mulţimile contra mulţimilor, luptând unii împotriva altora» .

Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325

Împăratul Constantin cel Mare (306-337), care nu era un cunoscător al problemelor teologice, aflând despre tulburarea produsă în Biserică de erezia lui Arie, a crezut la început că e vorba numai de ceartă de cuvinte între episcopi şi a trimis pe episcopul curţii imperiale, Osiu de Cordoba, spaniol de origine, la episcopul Alexandru al Alexandriei, să împace lucrurile.

Încercarea împăratului n-a dat rezultatul aşteptat, iar cearta dintre arieni şi ortodocşi a continuat cu şi mai mare aprindere.

Biserica veche era atunci divizată şi din cauza neînţelegerii dintre creştinii din Răsărit şi cei din Apus cu privire la data sărbătoririi Paştelui.

În situaţia aceasta, pentru a pune capăt interminabilelor certuri şi discuţii provocate de erezia lui Arie cu privire la dumnezeirea şi consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, şi totodată pentru stabilirea unei date fixe în ceea ce priveşte sărbătoarea Paştilor, care să fie respectată de toţi creştinii în aceeaşi zi, în Răsărit şi în Apus, împăratul Constantin a hotărât să convoace un sinod general sau ecumenic, la care să participe episcopii Imperiului spre a discuta şi rezolva între ei problema referitoare la dreapta credinţă.

Iniţiativa şi onoarea convocării Sinodului I ecumenic de la Niceea, din 325, aparţine incontestabil împăratului Constantin cel Mare şi nu papei de la Roma, cum vor să susţină unii istorici romano-catolici. Împăratul Constantin s-a gândit la început ca acest Sinod ecumenic să se ţină la Ancira, în Galatia, dar în cele din urmă a ales Niceea - «Victorioasa», lângă lacul Ascanius, mai aproape de reşedinţa sa imperială din Nicomidia, spre a putea asista şi supraveghea personal mersul discuţiilor şi lucrărilor şi a se lua hotărâri în concordanţă cu dreapta credinţă, care să nu mai fie apoi contestate.

Pentru participarea la Sinod, împăratul a acordat episcopilor toate facilităţile, îndeosebi privilegiul numit evectio, adică folosirea poştei imperiale şi întreţinerea episcopilor pe timpul duratei Sinodului. Aceste privilegii le-au păstrat şi împăraţii care au convocat sinoadele următoare.