Sinodul al IV-lea Ecumenic

PRELIMINARII

Persoana Mântuitorului Iisus Hristos a generat numeroase dispute teologice, declanşate în veacul al V-lea, care totuşi nu au putut fi aplanate, nici cu ajutorul hotărârilor Sinodului al III-lea ecumenic din anul 431. Deşi tot în această direcţie acţionând sinodul de unire din anul 433, semnat de episcopul Ioan al Antiohiei şi de Sfântul Chiril, episcop de Alexandria, această problematică nu a fost rezolvată.

Hotărârile sinodului de unire a dus într-adevăr la reconcilierea dintre Ioan al Antiohiei şi Sfântul Chiril al Alexandriei, dar disputele teologice dintre antiohieni şi alexandrini nu au încetat. Episcopului Ioan al Antiohiei i se aduceau acuze, pentru faptul că acceptase condamnarea lui Nestorie şi hristologia chiriliană. Sfântului Chiril era acuzat de faptul că nu a cerut expres aprobarea Anatematismelor şi a acceptat învăţătura despre cele două firi în persoana unică a Mântuitorului Iisus Hristos, Logosul divin întrupat. Alexandrinilor li se părea că cele acceptate de Sfântul Chiril, sunt sub o formă ascunsă, învăţături eretice nestoriene.

Sfântul Chiril explica faptul că antiohienii nu învăţau despre două persoane în Iisus Hristos, asemenea lui Nestorie, ci doar separă expresiile referitoare la Mântuitorul, pe unele încadrându-le ca aparţinând lui Iisus Hristos Omul, pe altele atribuindu-le Logosului dumnezeiesc, iar unele sunt considerate comune, pentru că se potrivesc atât firii umane cât şi celei divine. În plus ei mărturisesc un Hristos, un Fiu, un Domn, Logosul divin născut din veci din Tatăl, iar mai pe urmă născut din femeie, după trup, iar pe Sfânta Fecioară o numesc Născătoare de Dumnezeu .

Condamnarea lui Nestorie era considerată de antiohieni, deosebit de potrivnică lor deoarece sintagmele teologice utilizate de Nestorie, existau şi în vocabularul teologic al multor teologi antiohieni. Astfel formula adoptată la sinodul de unire din 12 aprilie 433 şi-a găsit interpretarea şi aplicabilitatea, doar la sinodul ecumenic de la Calcedon. Oarecum antiohienii erau îndreptăţiţi să-i acuze pe alexandrini deoarece aceştia, după moartea Sfântului Chiril, dovedeau tendinţe de interpretare a teologiei acestuia, în mod monofizit. În cadrul acestor dispute s-a remarcat Teodoret de Cyr, personalitate care reprezenta direcţia echilibrată şi clară a antiohienilor moderaţi .

Până la Sinodul ecumenic de la Calcedon, învăţătura sa referitoare la Persoana Mântuitorului, evoluează lent spre Ortodoxie.

Încercarea lui Eutihie, un bătrân arhimandrit, stareţ al unei mănăstiri de lângă Constantinopol, de a combate dioprosopismul sau nestorianismul, prin expunerea hristologiei chiriliene într-o viziune proprie, a adus la existenţa unei noi erezii, numită eutihianism sau monofizism. Spre deosebire de Nestorie, care prin separarea atât de puternică a celor două firi, umană şi divină, a ajuns să considere că în Iisus Hristos există două persoane (dioprosopismul), sau că Tatăl are doi fii, Eutihie exagera aşa de mult unirea ipostatică, încât ajunsese la concluzia că după întruparea Sa din Fecioara Maria, Iisus Hristos a avut o singură fire. Eutihie constata că firea omenească fusese absorbită, de firea dumnezeiască. Această învăţătură greşită era prezentă şi în Alexandria prin unii teologi şi clerici, printre care şi succesorul Sfântului Chiril, Dioscor. Din cele afirmate de către monofiziţi, Mântuitorul Iisus Hristos nu a avut decât o singură fire, cea divină, o singură persoană iar trupul său fusese nu omenesc, cum este logic, ci a fost doar dumnezeiesc.

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos, după unii monofiziţi, n-a avut trup omenesc real, monofizismul apare pe de o parte ca o formă a dochetismului, după care Mântuitorul a avut un trup aparent, iar pe de alta, ca o variantă a apolinarismului, care afirma că locul raţiunii umane din persoana lui Iisus Hristos l-a luat Logosul lui Dumnezeu la întruparea Sa din Fecioara Maria .

Consecinţa ereziei monofizite sau a eutihianismului este faptul că dacă Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, nu are pe lângă firea dumnezeiască, şi firea omenească deplină în afară de păcat, pe care a primit-o la întruparea din Fecioara Maria, se nimiceşte întreaga operă mesianică de răscumpărare sau mântuire obiectivă, a neamului omenesc. Doar Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos care şi-a asumat firea omenească reală, putea înfăptui procesul de mântuire obiectivă sau răscumpărarea.