Sinodul al VII Ecumenic Niceea

Asa cum s-a intimplat si in cazul sinoadelor Ecumenice anterioare si cel de al VII-lea sinod convocat in anul (787) a fost ca urmare a unei crize profunde si reale din viata Bisericii. Inceputul acesteea fiind legata de numele imparatului bizantin Leon al II-lea Isaurul (717-741) care prin decretul sau 726 a luat cele mai aspre masuri impotriva icoanelor si a celor care le cinstea.În acel moment s-a ințeles faptul ca luarea acestei masuri reprezinta o problema teologica profunda .Importanta icoanelor in acel moment cit si al reprezentarilor fiind dezbatuta si in cadrul unui sinod anterior (quinisext 692 ) , prin cunoscutul canon 82 puninduse un accent pe realitatea concreta si istorica ca temelie autentica si de necombatut privind zugravirea icoanelor “Încă de la începuturile sale, creștinismul a fost nevoit să-și clarifice învățăturile de credință, în special datorită apariției ereziilor. Combătându-le, Biserica a putut astfel „să evidențieze adevărurile de credință conforme cu Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție”

Datorita acestui fapt in momentul in care imparatul Leon al III - lea Isaurul prin decretul 726 poruncea indepartarea icoanelor din biserici aceasta a declansat o reactive prompta din partea bisericii.” În acest fel se întărește învățătura Sfinților noștri Părinți, adică Predania Bisericii Sobornicești, ce a primit Evanghelia de la un capăt la altul al pământului ”așa urmăm lui Pavel, care a grăit în Hristos, și întregii cete dumnezeiești a Apostolilor și Sfințeniei Părinților noștri, ținând cu tărie predaniile pe care le-am primit” Lucru surprinzator a fost faptul ca imparatul se bucura de sustinerea unor episcope din Asia Mica ,dar nu si de cel al poporului care a fost gata sa infrunta in mod ostil porunca regelui. Este cunoscut cazul ofiterului Jovinus care atunci cind a incercat sa dea jos icoana Mintuitorului, un grup de femei din biserica au incercat să il impiedice rasturnind scara pe care se afla acesta,iar datorita ranilor suferite in urma caderii acesta a murit.

S-a vazut ca poporul care era invatat cu cinstirea icoanelor de peste doua secole nu putea accepta acum sa creada intr-un Dumnezeu pe care nu putea fi reprezentat.In ceea ce priveste cauzele care au favorizat si intretinut criza iconoclasta acestea au fost atit de natura teologica cit si neteologica aceasta tinănd si de diversele regiuni in care evlavia credinciosilor fata de icoane era foarte diferita.La cauzele de declansare putem adauga si pe cele istorice ,imparatul Leon al III-lea Isaurul fiind in acel moment in conflict cu arabii care duceau si o lupta neloiala psihologica in care afirmau ca islamul este cea mai curate si inalta religie fiind monoteista pe cind crestinii datorita credintei lor in Sfinta Treime si al cultului iconelor sunt politeisti .

O alta cauza a fost si pretentia imparatului Leon al III-lea Isaurul de a fi ,,imparat si preot, „Eu sunt împărat și preot” (Basileus kai hiereus eimi), spunea Leon III scriindu-i Papei Grigorie .,

Toate aceste motive au avut ponderea lor in declansarea crizei.

Unii dintre cei mai mari Sfinți Părinți au mărturisit ortodoxia prin cinstirii icoanelor în Biserică încă din perioada de aur a patristicii. Sfântul Vasile cel Mare vorbea despre “cinstirea adusă icoanei, care se ridică la cel reprezentat în icoană.” Sfântul Grigorie Teologul recomanda imaginile creștine pentru împodobirea bisericii, dând exemplu pe tatăl său, episcopul Grigorie din Nazianz. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre egalitatea dintre cuvântul propovăduit și icoană, numind “icoana mijloc de aducere aminte și cinstire a sfinților”

Ca cel mai reprezentativ apărător al cultului icoanelor s-a remarcat Sf. Ioan Damaschinul (749). Numele de Damaschinul luindul de la locul nasterii Orasul Damasc. Trăind în fața granițelor Imperiului Bizantin și deci scutit de prigoana immperială, el a compus între ani 726-730 trei tratate împotriva iconoclaștilor . În apărarea cultului icoanelor Sf. Ioan Damaschinul aduce în discuție mai multe elemente fundamentale. În primul rând el definește noțiunea de icoană. „Icoana (eikon) este o asemănare, care înfățișează originalul, dar se deosebește într-o oarecare măsură de original” , sau „icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană” . Apoi el stabilește șase tipuri de icoane pornind de la icoana naturală care este identică după ființă cu prototipul.,,Fiul este icoană naturală a Tatălui și de o ființă cu Aceasta, deosebirea dintre ei este aceea numai, că Tatăl este nenăscut și are calitate de Tată iar Fiul este născut și nu Tată „ De asemenea Sfântul Duh este icoana Fiului căci ,,nimeni nu poate să zică Mântuitorului Doamne, decât numai în Duhul Sfânt ,, În Duhul îl cunoaștem pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, și prin Fiul îl, vedem pe Tatăl. Icoanele le încadrează în ultima categorie a icoanelor, faptelor petrecute, care servesc spre aducere aminte a minunilor, a virtuților sau sunt făcute spre slava și cinstea celor care au biruit patimile.,, Ele sunt de două feluri: prin cuvântul scris în cărți și prin zelul, amintire și râvna noastră,, .