Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325

Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325

Sinoadele ecumenice au constituit momente importante de revărsare a Duhului lui Dumnezeu asupra Bisericii. De aceea, definiţiile lor dogmatice încep deseori cu formula Sinodului apostolic din anul 50: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte XV, 28). Cele şapte Sinoade ecumenice au fost socotite drept “noile Rusalii” sau Pogorâri ale Duhului Sfânt în viaţa Bisericii. Ele n-au fost şi nu sunt simple adunări omeneşti, ci organe alese prin care a lucrat puterea sfinţitoare a Duhului Sfânt la definirea hotărârilor dogmatice, morale şi canonice.

Scopul principal al Sinoadelor ecumenice a fost combaterea ereziilor trinitare şi hristologice, şi precizarea adevărurilor de credinţă. Ele au format, sub asistenţa nevăzută a Duhului Sfânt, principalele învăţături de credinţă ale Bisericii, iar valoarea lor a rămas neatinsă în toate secolele până azi.

Deşi ţinute în momente istorice depărtate de vremea noastră şi în condiţii sensibil diferite de acelea ale unui sinod din zilele noastre şi deşi cu o ordine de zi proprie epocilor respective, sinoadele ecumenice conţin, totuşi, elemente viguroase şi actuale sădite în ele de puterea Sfântului Duh. Continuitatea, întărirea şi dezvoltarea credinţei apostolice, promovarea vieţii şi învăţăturii creştine după modelul filocaliei şi didascaliei biblice şi patristice, dragostea împletită cu raţiunea ca metodă pentru rezolvarea problemelor sunt câteva din elementele permanent actuale ale sinoadelor ecumenice.

Hotărârile sinoadelor ecumenice au urmărit, fără excepţie, apărarea credinţei sub unul sau mai multe raporturi şi elaborarea unei doctrine care să consolideze unitatea de credinţă într-una, în mai multe sau în toate regiunile Bisericii unde se simţea nevoie. Fiecare definiţie doctrinară, amplu şi migălos studiată şi filtrată, eliminând impurităţi periculoase sau aluviuni inutile, fixa, pentru întreaga Biserică, o mărturisire de credinţă sau principii dogmatice în jurul anumitor adevăruri de credinţă pe care, după sinod, urmau să şi le însuşească masele de creştini.

Sinoadele ecumenice au meritul de a fi promovat armonia şi pacea între creştini, care nici în epoca patristică nu erau şi nici astăzi nu sunt, totdeauna modele de înţelegere şi coeziune. Ele făceau aceasta nu numai prin cuvântările împăraţilor şi prin hotărârile disciplinare, ci şi prin definiţiile dogmatice. Au fost şi excepţii, dar acestea întăreau şi mai mult convingerea despre necesitatea păcii între creştini bazată pe necesitatea coexistenţei de viaţă. Ideea unităţii nu putea rămâne o abstracţiune, ea se cerea tradusă în viaţă prin cuvinte şi fapte de frăţietate şi dragoste.

Sinodul de la Niceea din anul 325 a fost prima adunare bisericească la care au fost prezenţi reprezentanţii creştinătăţii de atunci şi pentru acest motiv ea a trecut în istorie ca primul sinod ecumenic. Evident, un astfel de sinod era pentru timpul acela, într-adevăr, ceva nou. Pe atunci nu exista nici norme care să poată servi de îndreptar pentru un sinod de o astfel de dimensiune,pentru felul convocării şi desfăşurării lui,pentru valoarea şi autoritatea hotărârilor sale. Biserica sta pentru prima dată în faţa unei adunări, în care se întâlnea, prin reprezentanţii săi, episcopatul Bisericii universale. Aceasta nu înseamnă însă că abia atunci a apărut şi conştiinţa despre unitatea întregului episcopat. Aceasta exista şi până atunci. Împrejurările timpului n-au îngăduit însă ţinerea unei astfel de adunări.

Părinţii de la Niceea erau conştienţi că au constituit nu un oarecare sinod, ci “un sinod mare şi sfânt”. Şi acesta îşi atribuie o autoritate deosebită. Hotărârea sinodului primeşte în conştiinţa părinţilor o însemnătate definitivă şi de netăgăduit şi ea este dată în “numele Bisericii universale”. Părinţii de la Niceea îşi dădeau seama că dispun de o autoritate superioară celei de care dispuneau episcopii de la sinoadele anterioare, după cum se desprinde din faptul că au dat dispoziţii obligatorii pentru o provincie bisericească, cea de la Alexandria, şi anume pentru înlăturarea schismei lui Meletie; au dat dispoziţii privind organizarea întregii Biserici.

Dar mai importantă decât problema valorii şi extinderii valabilităţii canoanelor de la Niceea, este problema autorităţii hotărârilor dogmatice ale acestui sinod. Dacă azi este clar pentru noi că o definiţie dogmatică dată de un sinod ecumenic are valabilitate recunoscută, necondiţionată, faptul acesta nu era tot atât de clar şi atunci. A mai durat un timp până s-au limpezit lucrurile. Neclaritate exista la contemporani în privinţa autorităţii doctrinare a sinodului de la Niceea. Dacă se spunea că a fost inspirat de Duhul Sfânt, afirmaţia aceasta s-a făcut şi cu privire la sinoade care n-au intrat în registrul celor ecumenice. Şi totuşi există o serie de indicii că şi contemporanii, deşi nu cu deplină claritate, considerau sinodul de la Niceea ca ceva cu totul deosebit. Astfel, numai acest sinod era numit “mare şi sfânt”. Şi împăratul Constantin, care a convocat sinodul, îşi dădea seama că el trebuie să fie ceva deosebit. Pentru aplanarea “cazului Arie” împăratul îşi dădea seama că era necesară convocarea tuturor episcopilor sau cel puţin a celor mai mulţi dintre ei, cum se desprinde din circulara adresată, după sinod, Bisericilor. Eusebiu în Vita Constantini numeşte “ecumenic” sinodul de la Niceea, fiindcă acolo s-au adunat episcopii din întreaga Biserică. Apoi, după Atanasie, pentru ca hotărârea unui sinod să fie cu adevărat ecumenică, ea trebuie să fie luată cu unanimitate şi să fie în acord cu Sfânta Scriptură, cu învăţătura Apostolilor şi cu tradiţia Sfinţilor Părinţi.