Smerenia la Sfântul Ioan Scărarul

Introducere:

În decursul istoriei sale, creştinismul a înregistrat diferite etape, atât de înflorire cât şi de decadenţă, acestea reprezentând de fapt punctele cheie care au afirmat şi totodată au întărit substanţa şi caracterul unic, divin şi absolut indispensabil pe care acesta le posedă, în vederea dobândirii mântuirii oamenilor.

Astfel, observăm cum între oameni, ca entităţi şi mijloace de manifestare a voinţei lui Dumnezeu, şi această realitate stringentă s-a stabilit o legătură sublimă, de necontestat, şi incoruptibilă, care viza posibilitatea de înnoire a omului şi de stabilizare a voinţei sale spre o identificare tot mai profundă cu însăşi Realitatea divină, singura în stare a-i centra omului idealurile spre o înnoire imediată şi nealterată. În cadrul acestui proces s-a avut în vedere complexitatea persoanei umane precum şi disponibilitatea acesteia de a realiza un obiectiv atât de măreţ. La toate aceastea, un rol aparte, şi poate chiar determinant l-au avut trăsăturile intime, superioare ale omului, care l-au individualizat în acest fel şi i-au certificat identitatea superioară şi de necontestat de „rege al creaţiei”.

Una dintre aceste însuşiri superioare şi totodată specifice omului este şi smerenia, iar datorită faptului că, ea însăşi fiind cea dintâi şi principala virtute care destabilizează acţiunile şi pornirile diavolului, este şi principala armă cu care creştinul adevărat trebuie să lupte spre a-şi păstra nestrămutat caracterul de beneficiar al bunurilor divine hărăzite acestuia de către Dumnezeu. Ca principal exponent şi maică a tuturor virtuţilor, smerenia ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra existenţei în genere deoarece, ea nu este o resemnare provocată de o aşa-zisă „lipsă de nădejde” sau o eliminare a propriei voinţe, ci ea este tocmai acel imbold de a te identifica şi de a tinde spre lumina; pentru ca aceasta să umple viaţa goală a omului cu frumuseţe şi sens dumnezeiesc extrem de necesare.

Smerenia ne deschide astfel posibilitatea cunoaşterii înţelepciunii lui Dumnezeu, întrucât doar ascultând şi împlinind îndemnurile şi poruncile Domnului, putem la rându-ne să fim pildă vrednică de urmat aidoma predecesorilor noştri care au sacrificat totul spre a-L cinsti pe Creator. În ceea ce priveşte această complexă coordonată a vieţii spirituale a omului trebuie să avem ca puncte principale de plecare, operele Sfinţilor Părinţi, deoarece ele ne păstrează nealterat voinţa şi scopul pe care le-a urmărit Creatorul.

Deosebit de elocvent în acest sens este Sfântul Ioan Scărarul, care în preţioasele sale lucrări a încercat pe cât posibil cu putinţă să evidenţieze principalele aspecte cu privire la rolul, modul şi maniera în care impropriindu-ne smerenia ne înarmăm cu însăşi acea putere tainică ce o posedă numai sfinţii cei adevăraţi, ca unii ce s-au desăvârşit în fapte bune şi care, coroborate cu ajutorul harului divin, au depăşit hotarele firii spre a ne încredinţa de realitatea moştenirii făgăduite.

Astfel, în cele urmează vom încerca să desprindem cât mai fidel cu putinţă, principalele aspecte privitoare la virtutea smereniei, avându-l ca principal precursor pe Sfântul Ioan Scărarul şi opera sa, din cuprinsul căreia nădăjduim a extrage acele elemente stringente care să fie în acelaşi timp şi edificatoare pentru problematica în sine a temei, şi care este extrem de actuală şi de necesară pentru societatea în care trăim.

Dacă în celelalte scrieri duhovnicești ale Sfinților Părinți sfaturile privitoare la curățirea de patimi sunt în general risipite în sentințe amestecate cu reflexiuni despre înălțimea puterii și iubirii lui Dumnezeu, despre contemplarea Lui în natură, despre dulceața unirii cu El, Scara constă, în partea covârșitoare a ei, în orânduirea sistematică a acestor sfaturi, potrivit urcușului duhovnicesc al omului credincios și într-o foarte concretă precizare a lor. Ea este prin aceasta o călăuză concretă a celui ce vrea să crească duhovnicește .