Spiritualitate ortodoxă - Ascetică și mistică, despre pătimi

Patimile omului: sufletești și trupești

Sfântul Ioan Damaschin ne oferă o listă aproape completă a patimilor trupești și sufletești: Patimi sufletești sunt acestea: uitarea, nepăsarea și neștiința. Când ochiul sufletului, sau mintea, e intunecat de acestea trei, e luat apoi in stăpânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credința strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuțimea, mânia, amărăciunea, infurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, intristarea fără temei, frica, lașitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deșartă, mândria, fățărnicia, minciuna, necredința, zgârcenia, iubirea de materie, impătimirea, afecțiunea pentru cele pământești, trândăvia, micimea de suflet, nemulțumirea, cârtirea, infumurarea, părerea de sine, trufia, ingâmfarea, iubirea de stăpânire, dorința de a plăcea oamenilor, viclenia, nerușinarea, nesimțirea, lingușirea, inșelăciunea, ironia, duplicitatea, invoirea cu păcatele părții pătimașe și gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica și rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire și răutatea.

Patimile trupești sunt: lăcomia pântecelui, nesăturarea, desfătarea, beția, mâncarea pe ascuns, iubirea de plăceri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necurăția, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, impreunarea cu dobitoacele, poftele rele și toate patimile urâte și potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hoția, uciderea, orice moleșeală sufletească și bucurie de voile trupului, mai ales când trupul e sănătos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, ușurătatea, moliciunile, infrumusețările, vopsirea feței, pierderea vremii, umblarea fără rost, jocurile de noroc, reaua și pătimașa intrebuințare a lucrurilor dulci ale lumii, viața iubitoare de trup, care, ingroșând mintea, o face pământească și dobitocească și nu o lasă niciodată să tindă spre Dumnezeu și spre lucrarea virtuților.

Comuniunea cu Dumnezeu

Când mintea, partea cea mai elevată a existenței tale, partea cea mai duhovnicească a persoanei tale, ajunge la această inălțime in urcușul ei tainic către Dumnezeu, atunci descoperi că patimile tale, defectele tale și, mai inainte de toate, rădăcinile adânci care te chinuiau au fost eliminate. In timp ce te afli acolo și-L privești pe Dumnezeu, te intrebi: „Unde este oare mânia mea? Unde este egoismul meu? Unde au dispărut toate celelalte patimi ale mele? Au dispărut. Ce lucru important! Tu ai incercat să le scoți afară, patimile tale. Dar nu vei fi izbutit. Numai Dumnezeu poate să le scoată. Este cu neputință ca cineva care este legat de patimi să urce. Cel legat este pironit. Va trebui mai intâi să-și dezbrace patimile care sunt legături infricoșate. Această treabă Și-o asumă Dumnezeu. Ajută, așadar, Dumnezeu să se producă lepădarea de toate, dezlegarea din legăturile patimilor, curățirea ființei mele, mai intâi a minții mele, dar in continuare și a inimii mele și a conștiinței mele.

Atunci cad intr-o ignorare a toate. Nu-mi amintesc nimic, nu știu nimic. Tot ceea ce am invățat mi se pare un petec de hârtie vrednic de rupt. De aceea nici nu mai vreau măcar să cunosc. Vreau atunci să evit orice ispită. Trebuie totuși să iau aminte foarte mult la ce amintiri pot să am. Orice amintire, orice gând, orice ințeles mă va arunca iarăși in văgăuni intunecate și voi fugi de pe inălțimea pe care mă găsesc.

Mai inainte de toate, trebuie să iau aminte la orice sentiment de părăsire. Ce inseamnă părăsire? Omul adeseori in viața lui are sentimentul că este părăsit de Dumnezeu și de oameni. Când ai acest sentiment al părăsirii, ești neputincios pentru orice. Omul care trăiește părăsirea trebuie să se inchidă in el insuși, ca să se descopere pe sine și să ridice această distanță, fiindcă, in esență, este o distanță lăuntrică, este o ruptură lăuntrică, și nu ruptură de Dumnezeu sau de oameni. Trebuie să se reunească cele sufletești ale lui care sunt despărțite, ca să poată mintea lui, duhul cel simplu, să urce la Domnul. Când sufletul se intoarce de la orice ințeles și neagă orice adevăr cu privire la părăsire și la izolare, atunci stă precum Avvacum in inchisoarea lui. Vede tot pământul și tot cerul. Mintea incepe să-și simtă libertatea și vrea să-și facă lepădările ei, când intră in următorul stadiu al urcușului lui către Dumnezeu. Acest stadiu este unul dintre cele mai frumoase ale vieții noastre duhovnicești.