Stadiul terminal, moartea și vârsta a treia

INTRODUCERE

Omul istoric moşteneşte pe cel primordial, care jucându-se pe frânghia libertaţii, a împletit purul cu demonicul, viaţa cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlanţuirea si rămânând captivul jocului dintre el si lume, perpetuu neîmplinit, este un amestec de sfânt şi drac, chiar când pare a fi integru. Certitudinile lui sunt limite formale ale minţii sau absulotizării. Mistica creştina a scos omul de sub stăpânirea naturii, destin, prin fiinţa suprema, care creându-l, l-a destinat nemuririi, definitorie pentru libertatea reala, pentru depăşirea jocului vieţii şi al morţii, supranaturalul asigurându-i mişcarea suverana în natura, modelele invariate fiind transcendente, nu raţional obiective .

Conform principiului binarităţii şi al simetriei, existenţa presupune non-existenţă şi invers. Deci fiecare entitate are contraentitatea ei. Prin urmare, nu exista viaţă fara moarte sau moarte fară viaţă. Aceste doua fenomene se suprapun. Conceptul de moarte se referă la fiinţe vii, tot aşa cum se vorbeşte de viaţa unui organism viu, structurile nervii pur si simplu există, apoi încetează de a mai fi. Ele se transformă în alte structuri. Atunci când vorbim de viaţa şi de moarte ne gândim, implicit, la problema finitului şi infinitului întrucat aceste concepte sunt asemănatoare.Finitul este viaţa, iar prin moarte intrăm în infinit. Între infinitate şi finitate există atât o unitate, în sensul că se presupun reciproc şi nu au sens una fără alta, cât şi o opoziţie, în sensul că fiecare în parte are proprietăţi şi legi specifice.

Tanatologia este disciplina care se ocupa de moarte (gr.thanatos=moarte, logos=ştiinţă), studiază natura şi cauzele morţii. Dar, după cum am mai amintit, moartea se leagă de viaţă. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (1996) defineşte moartea ca: “Încetarea vieţii, oprirea tuturor funcţiilor vitale, sfîrşitul vieţii, răposare, deces. Ca şi viaţa, moartea are nişte criterii concrete şi observabile. La organismele vii, în general, la sisteme mai complexe, ca mamniferele, este o schimbare de structură ireversibilă. La mamifere în general şi la om în special putem diferenţia stările morţii, în cadrul cărora se integrează criteriile .

Moartea clinică este o stare reversibilă şi dacă nu durează mai mult de patru minute, prin reanimare sau resuscitare organismul poate fi readus la viaţă. Dacă creierul ramâne fară oxigen mai mult de patru minute, neuronii se deteriorează într-o masură atât de mare, încât conştiinţa nu poate fi recăpătată. În moarte clinică, pe durata acestui scurt timp, celulele şi ţesuturile mai trăiesc şi işi păstrează capacitatea de viaţă încă câteva minute, cu excepţia sistemului nervos.

Criteriile morţii clinice sunt:

1.Absenţa pulsului periferic, absenţa funcţionării inimii, adică lipsa circulaţiei sanguine.

2.Absenţa respiraţiei.

3.Lipsa refluxului cornean.

4.Cianoza, adică culoarea albăstruie a unor părţi ale corpului datorită lipsei de oxigen din sânge, care poate fi observată mai ales pe buze si unghii.

Moartea clinică se cheamă şi agonie şi este drumul drept spre moartea biologică. Singurul criteriu absolut al morţii biologice este sistarea ireversibila a funcţionării neuronilor creierului, după care desigur urmează degradarea continuă a celorlalte ţesuturii din organism.

Semnele morţii biologice sunt rigiditatea şi petele cadavrice şi procesele de putrefacţie.

Dezvoltarea tehnicii medicale în zilele noastre face posibil ca, prin metode artificiale, funcţiile vitale să fie menţinute mult peste posibilităţile proprii ale organismului. Tocmai din această cauză a fost necesar să se definească criterii noi şi mai concrete, exacte, pentru moartea definitivă.

Moartea la oamenii în vârsta se numeşte “stadiul terminal” şi începe cu o degradare generală sau o boala a organismului. Se diferenţiază de moartea biologică, psihologică şi socială.

Moartea psihologică se exprimă prin disoluţia comportamentului, a conştiinţei de sine şi a relaţiilor cu cei din jur. Coma este o fază încărcată de delirurii, de imagini şi gânduri onirice.

Moartea socială cuprinde înregistrarea morţii, înmormântarea, rezolvarea moştenirii materiale şi spirituale, rezolvarea schimbărilor sociale. “Între viaţă şi moarte, ca şi între diferite domenii ale realităţii, nu există o opoziţie esenţială şi ireductibilă, ci o diferentiere de structrură, supusă unor legi diferite. Viaţa şi moartea nu sunt decât faze ale aceluiaşi ciclu mai vast al Universului. Diferenţa dintre aceste două domenii nu este ireductibilă şi opoziţia lor nu este totală. Între nivelul vieţii şi planul morţii există aceeaşi corelaţie ca şi între diferitele niveluri ale lumii fizice .

II.STADIUL TERMINAL ŞI ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL

II.1.SCURT ISTORIC AL CONCEPŢIEI DESPRE VIAŢĂ ŞI MOARTE

Concepţia despre viaţa şi moarte a popoarelor de-a lungul istoriei şi în cultură se leagă de credinţe, mituri şi de istoria religiei. De fapt toate religiile consideră că moartea nu e sfârşitul vieţii omeneşti, ci doar sfârşitul vieţii corporale. Toate atribuie supravieţuirii o funcţie de răsplată şi o certitudine a învierii, fie ea sub semnul Crucii (Creştinism), al Drepţilor (Iudaism), al lui Yogi (Hinduism), al Koranului (Islamism) sau al reîncarnării (Budism). Modul cum este privită viaţa este reflectat în modul cum este privită moartea. Omul preistoric, omul din paleolitic, care a fost vânător şi pescar timp de un milion de ani, avea şi el un fel de credinţă si, cum accentuează filosoful şi teologul John Hick (1976), toţi primitivii credeau, într-un fel sau altul, în supravieţuirea individuală după moarte. Această supreveţuire era, mai curând una fantomatică decât una de viată eternă sau imoralitate. Această credinţă nu reflectă speranţa în viaţa de dincolo sau frica de moarte, ci mai degrabă faptul că nu erau în stare să-şi imagineze non-existenţa semenilor .