Statutul canonic al diasporei ortodoxe

Introducere

Prin firea lucrurilor şi chiar după cuvântul Domnului, nici credincioşii unei singure comunităţi nu pot să rămână veşnic împreună, cu atât mai mult credincioşii unei întregi biserici particulare. Căci printr-un impuls firesc, tot cel ce are o credinţă, tot cel ce trăieşte această credinţă, simte nevoia s-o împărtăşească şi altora, mai ales celor ce nu i-o cunosc, simte nevoia să-şi mărturisească credinţa sa, în afara cercului în care trăieşte, celor necredincioşi. Credinţa face din fiecare credincios un misionar iar câmpul misiunii lui nu poate fi numai cel intern, ci mai ales cel extern, cel din afara grupului din care face parte credinciosul.

Când însă la impulsul natural spre misiune, se adaugă şi tragerea de inimă pe care i-o dă pentru această acţiune, porunca Mântuitorului de a-L mărturisi mereu înaintea oamenilor (Matei X, 32), de a merge în toată lumea şi de a învăţa neamurile (Matei XXVIII, 19; Marcu XIV, 15), atunci credinciosul simte, pe lângă chemarea firească, şi investirea lui cu putere dumnezeiască pentru misiune.

În primele zile ale creştinismului, acestea au fost mobilele puternice ale misiunii. Prin ele se explică în bună parte şi răspândirea atât de rapidă a învăţăturii creştine, şi tot prin ele se explică şi vieţuirea, foarte frecventă şi chiar generalizată apoi, a creştinilor din „diaspora”, adică în împrăştiere, în afara comunităţii proprii. Grupurile mici din „diaspora” creştină, erau grupuri misionare, de asemenea şi creştinii care trăiau singuri sau cu familiile lor între necreştini, chiar şi cei ce se găseau în serviciu militar sau deportaţi, erau misionari, cele mai mici unităţi misionare.

Cu trecerea vremii, zeluî misionar a mai scăzut, şi, la cauzele împrăştierii creştinilor în lume, s-au mai adăugat altele noi, ca prigoanele şi motivele de ordin economic: mizeria, nevoia de a se deplasa pentru agonisirea traiului prin muncă sau comerţ, etc.

Toţi creştinii care trăiau departe de comunităţile lor originare, împrăştiaţi printre iudei, printre păgâni sau printre barbari, formau „diaspora” creştină, spre deosebire de „diaspora iudaică” şi de altele.

1. Înţelesurile cuvântului „diaspora”

În graiul bisericesc tradiţional, cuvântul diaspora (de la grecescul 5iao7iopd = împrăştiere) are un înţeles social şi un înţeles juridic.

În primul înţeles, - care este şi înţelesul său originar pe care-1 aflăm în expresiile: diaspora iudaică şi diaspora elină, - înseamnă iudei şi elini împrăştiaţi, risipiţi, sau dispersaţi printre alte neamuri şi aflaţi deci în afara teritoriului lor naţional (Pentru iudei: Deuteronom XXVIII, 25; XX, 4; Isaia XLIX, 6; Ieremia XLI, 17; II Macabei I, 27; Iacov I, 1; - pentru elini: Ioan VII, 35; I Petru I, 1).

Aceştia puteau fi constituiţi sau nu, în grupuri, colonii sau comunităţi.

După exemplul lor, şi creştinilor plecaţi şi aşezaţi în afara localităţii lor de baştină sau în afara unui teritoriu bisericesc mai mare de care au ţinut iniţial, li s-a zis creştini din diaspora, iar totalităţii acestora i s-a zis diaspora creştină.

În al doilea înţeles, cuvântul diaspora înseamnă, o comunitate sau o unitate bisericească mai mare, detaşată de corpul unei biserici autocefale sau autonome, dar rămasă sub jurisdicţia aceleia din care s-a detaşat.

Prin urmare, orice unitate diasporală, în acest înţeles, înseamnă o unitate din afara unei Biserici autocefale sau autonome, unitate care se află totuşi în dependenţă canonică de vreuna din acestea, cu care formează, sub raport juridic, un corp.

Diaspora ortodoxă reprezintă deci totalitatea unităţilor externe ale Bisericilor autocefale şi autonome, din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice.

2. Privire istorică şi canonică asupra diasporei creştine.

Diaspora a interesat întotdeauna, întrucât Biserica a desfăşurat acţiune misionară de-a lungul vremii, şi prin ea, s-au creat mereu comunităţi diasporale de tot soiul, de toate dimensiunile. Dar pe tema lor, în vremurile străvechi nu numai că nu au existat discuţii, ci din contră, în jurul lor se desfăşura o adevărată întrecere şi întrajutorare între Bisericile mame. Acestea nu mai făceau faţă în a se ajuta şi a cuprinde munca: Secerişul era bogat şi secerătorii puţini (Matei, I, 35).