Taina Spovedaniei

Pocăinţa sau Spovedania este Taina în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi le mărturisesc îna¬intea acestuia.

Pocăinţa ca Taina se deosebeşte de pocăinţa ca virtute şi stare. Ca virtute o găsim la toate popoarele şi pretutindeni, deoarece omul a avut totdeauna conştiinţa păcătoşeniei, îndată după căderea lui în păcat. Adam, după ce păcătuieşte, se căieşte şi se ascunde de la faţa lui Dum¬nezeu. De asemenea se căieşte şi împăratul David după săvârşirea pă¬catului cu femeia lui Urie; se căiesc şi ninivitenii. Căinţa s-a manifestat diferit in decursul vremii: prin ruperea hainelor, prin îmbrăcarea în sac şi punerea de cenuşă pe cap, prin post aspru, rugăciune, plâns, jertfe, mărturisirea publică a păcatelor etc. Prin toate acestea se urmărea mani¬festarea umilinţei şi dorinţa de a obţine iertarea păcatelor săvârşite, pentru a intra în comuniune cu divinitatea.

Intr-un fel, şi căinţa creştină are acest scop. Dar alături de căinţa crestina găsim şi o mărturisire şi o promisiune de îndreptare, în Vechiul Testament era o mărturisire publica şi parţială a păcatelor. Pe cea publica o făcea arhiereul în ziua ispăşirii, iar pe cea particulară şi-o făcea pacatosul sieşi, ca David şi Manase. In Biserică, mărturisirea particulară a pacatelor are loc numai în fata episcopului sau a preotului. Tainei pocăinţei sau spovedaniei i s-au dat în Sfânta Scriptură şi în Sfanta Tradiţie diferite numiri, după aspectele şi implicaţiile pe care le are in viaţa creştinului. Se numeşte : pocăinţă, fiindcă cel ce-şi mărturiseste păcatele la duhovnic trebuie să le regrete profund şi sincer ; penitenta (de la poenum tenere), însemnînd actul prin care omul trebuie sa acuze personal pentru păcatele săvîrşite ; mărturisire sau spovedanie, întrucât creştinul îşi mărturiseşte păcatele în fata preotului, mărturisirea păcatelor fiind un element din fiinţa acestei Taine; al doilea botez, fiindcă prin aceasta se spală păcatele după botez sau după alta spovedanie; iertare, dezlegare, fiindcă prin ea penitentul este dezlegat de legatura păcatelor; împăcare, pentru că ne împacă cu Dumnezeu; scandura sau punte de scăpare după naufragiu, fiindcă ne oferă posibilitatea de a trece din starea de păcat la starea de virtute şi comuniune cu Dumnezeu.

Instituirea Tainei şi practicarea ei de la începutul Bisericii

Taina aceasta a fost instituită de Hristos prin faptul că El însuşi a săvârşit-o, acordând cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane şi prin faptul că a dat puterea iertării păcatelor si ucenicilor Săi şi urmaşilor acestora.

De fapt cel dintâi care a săvârşit această Taină este Hristos, prin iertarea pătatelor acordată numeroaselor persoane care mărturiseau credinţa în El, cerând ajutorul Lui şi prin aceasta mărturisind implicit păcatele lor şi acceptând îndemnul Lui de a nu mai păcătui, în cele mai multe cazuri Hristos a împărtăşit harul vinde¬cării şi implicit a curăţirii de păcate prin mâna Sa, sau printr-o materie atinsă de mâna Sa si pusa în contact cu cel bolnav, sau printr-o putere ce iradia din trupul Său, sau pur şi simplu prin apropierea celui bolnav de El şi prin cuvântul Lui plin de puterea Lui dumnezeiască, deci printr-o relaţie personală directă cu cel bolnav (Mt. 9, 28-29; 9, 22).

In preajma înălţării la cer, dat fiind că nu va mai putea acorda iertarea păcatelor în mod vizibil, dă putere ucenicilor Săi ca să acorde această iertare. Aceasta putere le-o dă, comunicându-le Duhul Său cel Sfânt. Puterea aceasta este propriu-zis pute¬rea Lui însuşi, lucrând în ei. De aceea, iertarea acordată de ucenicii Lui si de urmaşii acestora este acordata de Hristos însuşi, adică este o iertare acordată în cer. "Şi grăind acestea, a suflat si le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi; şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (In. 20, 22-23). E o putere pe care le-a fagaduit-o Iisus ucenicilor de mai înainte, pregătindu-i pentru acest dar: "Adevăr grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate si în cer şi oricâte veţi dez¬lega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Mt. 18, 18). In sensul ca Cel ce iartă prin preoţi este Hristos însuşi, trebuie sa înţelegem cuvintele Sfântului Ioan Gura de Aur: "Câte le fac preoţii jos le întăreşte Hristos sus, şi judecata robilor o confirmă Stăpânul" Căci spune Sfântul Ioan Gura de Aur: "Ei au fost ridicaţi la această putere, întrucât s-au mutat mai înainte în cer şi au depăşit firea omenească şi s-au eliberat de patimile noastre" Adică preoţii înşişi "s-au mutat la cer", unindu-şi judecata lor cu judecata lui Hristos, într-o totală libertate de patimi şi de ne căutare la faţa ome¬nească, sau lăsând judecata lui Hristos să se exprime prin ei.

Putinţa manifestării puterii Sale prin alte persoane a arătat-o Iisus cât a fost încă pe pământ, vindecând persoane de la distanţă, prin persoane care au stat în relaţie nemijlocită cu El (Mt. 15, 28). Dar puterea specială şi permanenta de a ierta păcatele o da Hristos ucenicilor Săi şi urmaşilor lor, nu tuturor celor ce au ajuns în legătură cu El; şi o dă printr-un act verificabil obiectiv, ca să se vadă că nu se fac stăpâni prin voinţa lor pe puterea lui Hristos.

Numai persoanele alese de Hristos într-un mod obiectiv verificabil, cum au fost aleşi şi apostolii, pot avea şi pot exercita puterea lui Hristos cu seriozitate şi pot fi luaţi în serios de ceilalţi în exercitarea ei, având atât cei aleşi, cât şi ceilalţi în acest fapt garanţia obiectivă ca ei au fost aleşi de Hristos. Garanţia aceasta o au în faptul ca cei aleşi au fost arătaţi ca atare de către Duhul Sfânt printr-un act de consacrare săvârşit în Biserica şi garantat de Biserică, prin invocarea Acestuia de către un epis¬cop ca altă persoană consacrata în ea, până la apostoli. Numai aşa se poate verifi¬ca obiectiv că o persoana omenească nu şi-a luat de la sine puterea lui Hristos de a ierta păcatele. Numai aşa se pot evita contestările unor persoane alese de Hristos, în mod verificabil, de a putea exercita aceasta putere; numai aşa se poate evita pre¬tenţia neverificabilă a unora că au primit puterea de la Hristos. Căci altfel ar putea pretinde toţi credincioşii ca sunt investiţi cu puterea iertarii. Dar în acest caz, iertarea reciprocă ar putea cădea într-un exerciţiu de complezenţă.

In raportul cu Hristos şi cu Biserica, persoanele alese în mod obiectiv pentru exercitarea acestei puteri, pe de o parte, primesc această putere de la Hristos, pe de alta, o primesc printr-un act săvârşit în Biserică şi garantat de Biserică, adică de către o alta persoana aleasa printr-un act săvârşit în Biserica, printr-o rugăciune şi rânduială a Bisericii, o persoana garantata deci de comunitatea bisericească în comuniune cu toate celelalte comunităţi bisericeşti. Alegerea unei astfel de persoane e deci un act al Duhului Sfânt, dar şi al Bisericii; sau al Duhului Sfant lucrator printr-un act vizibil săvârşit în Biserica, sau de Biserică. Actele săvârşite de persoana consacrata în modul acesta au calitatea de acte ale lui Hristos, prin faptul ca au girul Bisericii. Biserica în calitate de trup a lui Hristos, plină de Hristos, e mediul vizibil care si prin care Hristos alege unele persoane pe care le investeşte cu puterea Sa, ca să exercite El însuşi prin ele aceasta putere.