Teologia ca Știință

Introducere

,,Ştiinţa ia o lacrimă de mamă si o defineşte în termenii structurii ei fizice: atâta apă, atâta sare etc.; dar este oare aceasta definiţia exactă a unei lacrimi ? Religia spune că există şi alte realităţi, idei, valori, sensuri, care folosesc drept vehicul structura fizică a acestei lumi. Deci, pentru a da o definiţie exactă lacrimii, trebuie să luăm în atenţie răspunsurile ambelor discipline.” E. Stanley Jones

O anumită legatură, un anumit raport între teologie şi ştiinţă a existat intotdeauna, putem spune prin urmare că ne situăm aici în interiorul categoriei postulatului, indiferent dacă cei implicaţi, din vechime sau de azi -chiar şi aceia care mai văd cele două domenii ale cunoaşterii ca fiind total independente- acceptă sau nu acest lucru.

Un prim motiv îl constituie aptitudinea de “căutător” a omului, de spirit neliniştit, cu care a fost daruit în cele mai intime structuri ale sufletului său. Numai astfel omul a putut şi poate în continuare să işi sporească virtuţile, în strădaniile sale de asemanare cu Dumnezeu, Creatorul lui.

Al doilea motiv -şi nu ultimul- îl gasim în faptul că ambele discipline sunt circumscrise în abordarea cunoaşterii umane de cunoaşterea însăşi, iar delimitarea, graniţa dintre ele fiind foarte fină, omul a depăşit-o cu uşurinţă, mai ales la modul mental: omul transcede, cum a făcut-o întotdeauna, de la ontic la divinitate. Asistăm aşadar la dualitatea: om de ştiintă cu preocupări în sfera religiei şi invers, teolog cu preocupări în sfera ştiinţei.

Modelul “unităţii cunoaşterii” este acceptat astăzi şi de oamenii de ştiinţă din întreaga lume, nu numai de teologi, deoarece aceştia îşi dau seama de faptul că realitatăţi sunt mai multe, însă sunt circumscrise de un adevăr unic, adică adevărul ştiinţei şi cel al lui Dumnezeu trebuie să coincidă la un moment dat. Dar ştiinţele sunt fragmentare şi fragmentabile, având fiecare competenţe din ce în ce mai limitate, iar micro-adevărurile sunt greu de descoperit uneori, dar încă de coroborat.

Teologia ca ştiinţă

Privind problema din perspectivă didactică, istoria ne furnizează nenumărate mărturii ale comunicarii dintre ştiinţă si religie. Şcolile creştine renumite din Alexandria, Antiohia îi instruiau pe catehumeni în doua cicluri, profan (ştiinţific) şi creştin, iar în şcolile laice (Atena), dascălii îi învăţau şi despre suflet, adevăr, cer, bine, rău, nemurire, virtute.

Privind raportul teologie-ştiinţă din perspectivă istorică, nu neapărat cronologică, o categorie sintetică o reprezintă concordismul, în viziunea căruia trebuie să existe un „acord perfect”, o simetrie, o reflexie ca în oglindă, între explicaţiile bibliei şi cele ale ştiinţelor. Acest tip de relaţie s-a practicat de la Fer. Augustin până la noi. Dacă în vechime diverşi autori au încercat să pună în concordanţă existenţa şi nemurirea sufletului cu matematica, în timpurile moderne s-a încercat etapizarea celor 7 zile din Facerea cap. 1 şi 2, în perioade geologice, apoi teoria Big Bang-ului a fost asimilată momentului când Dumnezeu a rostit cuvintele „Să fie lumină !” (Facere I, 3).

Teologul britanic Michael Buckley demonstrează într-un studiu că tocmai tentativa unor savanţi –eşuată în final- de a demonstra fundamentul raţional al credinţei, bazându-se pe ştiinţele naturale, a dus la „coruperea” credinţei religioase. Oameni de ştiină redutabili (Copernic, Galilei, Kepler, Newton, dar şi Descartes), s-au hazardat să explice prin experimentele lor, diferite fenomene relatate de Biblie (spre exemplu fenomenul legării apelor de către Dumnezeu, din Iov XXVI, 8; fenomenele de la Facerea lumii, fenomenul „steaua Bethleemului” sau cel al opririi Soarelui pe cer). Ştiinţa nu s-a putut însă constitui în furnizorul bazelor religiei. Faptul că rezultatele ştiinţei nu au „concordat” perfect cu textele biblice, au făcut ca Biserica să asocieze cercetarea ştiinţifică cu ateismul şi asta pe durata câtorva secole.

Un al doilea tip de relaţie teologie-ştiinţă îl reprezintă compromisul, materializat prin apropierea epistemologică dintre categoriile biblice şi ştiinţifice, ca de pildă între „nimic” şi „vid”. Dar paralelismul din exemplul enunţat este ambiguu şi confuz, deoarece mistagogia creştină consacră vidului atributul de transcendenţă totală a divinităţii, de izvor al existenţei, iar în faţa acestuia omul este un nimic, care tinde să se adape din acest izvor, călăuzit fiind de Hristos.