Teologia Sfântului Maxim

În viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi constituie un eveniment cu totul deosebit. Înnomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu restaurează şi reînnoieşte vocaţia legăturii de unire în dragoste a lui Dumnezeu cu lumea întrucât se realizează un nou fundament între cele două distincţii fundamentale- necreat şi creat. Acest nou fundament este văzut de Sfinţii Părinţi în general (ca de altfel subliniat şi de autorul răsăritean pe care îl cercetăm) ca „fiind firea omenească îndumnezeită a Mântuitorului Hristos” .

Astfel, prin Întrupare, ca taină din veci ascunsă – Dumnezeu Cuvântul s-a golit pe Sine şi s-a făcut cauză propriului său trup, devenind compus prin zămislire mai presus de raţiune şi cuget. Fiul lui Dumnezeu se întrupează astfel, în concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, nu dintr-o constrângere, ci dintr-o mare dragoste pentru propria creaţiei. Ca act divino-uman Întruparea este, în concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul, coextensivă iconomiei creaţiei. Prin Întrupare divinul şi umanul se întâlnesc în mod plenar în acelaşi Ipostas, firile divină şi umană coexistând (subzistând) „neîmpărţit şi nedespărţit, neschimbat şi neamestecat”, după cum se arată în formula de la Chalcedon. Acest lucru îl arată şi Sfântul Maxim Mărturisitorul într-unul din textele pe care le tâlcuieşte din Sfântul Grigorie Teologul (respectiv din Cuvântarea a III-a teologică, despre Fiul, cap.18): „Cuvântul s-a făcut ipostas al trupului pe care l-a luat şi prin această taină nouă făcându-se cu adevărat întreg om, în chip neschimbat, a fost acelaşi ipostas al celor două firi, al celei create şi al celei necreate, nepătimitoare şi pătimitoare, primind fără nici o lipsă toate raţiunile naturale al căror Ipostas era . Tot din acest capitol consacrat textului mai greu de înţeles din Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul, înţelegem că prin Întrupare nu s-a ştirbit cu nimic şi nu s-au deteriorat absolut deloc însuşirile celor două firi. Astfel, firea divină a rămas pe mai departe „Fiinţă deplină (căci era Dumnezeu) şi întreg Ipostas neştirbit, căci era gol”. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu firea umană: „Fiul ca Persoană , prin asumarea trupului S-a făcut compus şi a vieţuit în vederea mântuirii ca Dumnezeu pătimitor”. Aceste precizări le face Sfântul Maxim Mărturisitorul spre a arăta erorile arienilor care credeau că dumnezeirea s-ar afla în cadrul ipostasului divino-uman în locul sufletului; de asemenea Sfântul Maxim Mărturisitorul se ridică şi împotriva erorilor apolinariste care susţineau un suflet fără minte omenească şi prin aceasta nu acordau firii umane deplinătatea pe care întreaga tradiţie patristică o arăta acesteia. Sfântul Maxim Mărturisitorul este categoric în acest sens atunci când afirmă: „Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat deplin ca să lucreze El însuşi mântuirea noastră printr-un trup activ prin fire, însufleţit de minte şi de raţiune. Căci e stabilit că S-a făcut cu adevărat om, în toate privinţele, afară de păcat (care nu are nici o raţiune să fi fost semănată în fire), dar nu afară de lucrarea naturală a cărei raţiune defineşte firea, caracterizând în chip natural pe toţi cei ce o au după fiinţă” . (În paragraful citat nu vedem nimic altceva decât categorica afirmaţie a Sfântului Athanasie cel Mare).

Sfântul Maxim Mărturisitorul concepe aşadar întruparea Mântuitorului ca pe o mare dragoste arătată omului de Dumnezeu. Prin această rânduială divină, Dumnezeu care după Fiinţa S-a este „Unul, fără de început, necuprins, având toată puterea de a exista, excluzând pe „când” şi pe „cum” întrucât e cu totul inaccesibil şi nu poate fi cuprins de nici una dintre făpturi” , a voit să se întrupeze deşertându-se pe Sine spre a lua firea umană. Motivul chenozei apare, în opera Sfântului Maxim Mărturisitorul, aproape în orice loc în care el vorbeşte despre taina cea mai presus de sine a întrupării. Deşertarea Sa de slava dumnezeiască este asemenea golirii de Sine pe care o concepe însuşi Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa adresată Filipenilor (Filipeni 2, 7-8). Prin chenoză, Mântuitorul se face asemenea oamenilor căci „Cuvântul lui Dumnezeu se îngroaşă”. Comentând acest text din „Cuvântarea despre Teofanie” a Sfântului Dionisie Pseudo-Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul găseşte acestei cugetări teologice mai multe înţelesuri.

Astfel, prin lucrarea Sa, Fiul lui Dumnezeu se apleacă asupra întregii sale creaţii. Încă înainte de întrupare, Mântuitorul se coboară, chiar şi la nivelul îngerilor, făcându-se cunoscut ca Dumnezeu de la cele mai de sus cete îngereşti până la noi, făcând accesibilă fiecărei trepte experienţa Sa, după nivelul ei. Dar această hotărâre de a se face cunoscut, o ia Fiul lui Dumnezeu – Cuvântul întrupat – nu în virtutea unei căderi dintr-o stare originară fericită pe care a avut-o întreaga ordine creată (aşa cum se considera în concepţiile platonic-origeniste). „Îngroşarea” pe care şi-o asumă Fiul lui Dumnezeu se datorează dorinţei Sale de a fi cunoscut de fiecare nivel pe care Însuşi El l-a creat. Prin împărtăşirea de El, fiecare ordine creată are astfel posibilitatea de a urca spre Dumnezeu.