Teosofie și Antroposofie

Introducere

Societatea românească se confruntă astăzi cu fenomene negative ce nasc în rîndul membrilor ei adevărate crize sufleteşti. Fenomenele în cauză au la bază confuzii adînci cu privire la sensul şi valoarea existenţei umane. Numai fazele extreme, patologice, la care pot ajunge aceste fenomene pot dovedi amploarea confuziei adusă de ele.

Una din expresiile concrete ale acestor stări anormale este individualismul. Definiţia lui este încă confuză şi insuficient precizată. În sensul strict al cuvîntului, individualismul se opune universalismului; este ruptura persoanei umane cu universalul. Un astfel de individualism conduce la distrugerea omului deoarece libertatea implicată în el este izolată, separată de lume. Pentru individualist lumea este totdeauna o greutate care apasă asupra lui. "Individualismul, spune N. Berdiaev, poate să fie simptomul crizei universale, dar el rămîne încă în perioada antecreatoare a lumii şi voinţa care se manifestă în el este o non-libertate" .

O astfel de formă a existenţei umane stă la baza farâmiţării sociale actuale, a pulverizării noastre în grupuri izolate şi menţinute în graniţele artificiale, în care nu se urmăreşte decît autoafirmarea în sine. Acest antiuniversalism distrugător este caracteristic nu numai schismei individualităţilor, ci şi schismei grupărilor (sectelor). Eroarea sectarismului constă în neînţelegerea responsabilităţii individuale a fiecăruia. Secta vrea să se salveze singură pe ea însăşi, nu vrea să se salveze împreună cu lumea.

Psihologia aceasta, a sectei, nu este creştină în esenţa ei. Ea nu are nimic din universalitatea şi din iubirea creştină faţă de lume. Ea nu are în vedere faptul că Hristos este Mîntuitorul nu numai al unui singur om, ci al lumii întregi.

Conştiinţa creştină nu poate să se împace nici cu individualismul, nici cu sectarismul. Amîndouă tendinţele îi sînt tot atît de contrarii, chiar dacă vin de la un individ izolat sau de la un grup. Sectarismul este mult mai periculos deoarece creează iluzia de universalism, iluzia de a se smulge din izolarea individuală. Secta este o falsă asemănare a Bisericii şi a comuniunii. În ea se formează o falsă asemănare de organism. Pentru creştinism izolarea este mai uşor de recuperat decît sectarismul. Aceasta cu atît mai mult cu cît individualitatea poate fi condusă spre depăşirea condiţiilor izolării şi a crizei sale, a formelor învechite ale unicităţii sale. Secta, în schimb, nu are realitate şi nu posedă valoare proprie.”

„Dacă nu ar fi mândria nu am avea sectanţi” (Fericitul Augustin).

Teosofia

Dintre doctrinele şi practicile ocultiste, cea mai veche, mai răspândită şi mai primejdioasă este spiritismul. Luându-şi numele de la pretinsa comunicare cu spiritele (sufletele) morţilor, spiritismul este o practică ocultă a cărei origine se pierde în negura vremurilor, fiind întâlnită la toate popoarele din vechime.

Spiritismul a dat naştere unor curente şi direcţii noi, fie din dorinţa de mai mult intelectualism, fie din exagerări său contestări. Aşa a apărut teosofia sau cunoaşterea “desăvârşită” a Înţelepciunii divine.

Denumirea ar proveni din două cuvinte din limba greacă Theos = Dumnezeu şi Sofia = Înţelepciune. Cu alte cuvinte adepţii s-ar putea numi Înţelepţii lui Dumnezeu sau cei ce se pretind a pătrunde şi învăţa despre înţelepciunea lui Dumnezeu.

Teosofia este o doctrină sincretistă care uneşte curente religioase cu precădere din orient (cabala, budism, hinduism, taoism) . Teosofia a alimentat majoritatea gnozelor contemporane şi religiile pentru Noua Eră.

Dacă spritismul s-a organizat în Lumea “nouă”, teosofia s-a desăvârşit în Lumea “veche”. Dacă practicile spiritiste “satisfac” mulţimea, fiind mai “populare”, teosofia “mângâie” pe cei ajunşi “superiori”, iluminaţi, culţi şi cunoscători ai “Înţelepciunii divine”. Teosofia se consideră suprema înţelepciune, gnoza modernă şi religia cea adevărată a viitorului, lipsită de dogme precise şi de ceremonii inhibante.

După părea teosofilor, societatea lor „este un sistem de gândire în dezvoltare” al cărui ideal înnobilat vizează „o frăţie a tuturor credinţelor”, un fel de religie omogenizată în care toţi oamenii vor accepta, într-o măsură său alta, doctrinele de bază ale teosofiei.

“Societatea teosofică” a fost înfiinţată la 17 noiembrie 1875 de către rusoaica Elena Petrovna Blavatskaia (1831-1896).

Voi prezenta pe scurt viaţa controversată a doamnei Blavatski şi condiţiile înfiinţării societăţii teosofice:

Copilăria lui Madame Blavatski

Cea cunoscută acum ca Madame Blavatski sau chiar desemnată simplu, cu iniţialele HPB (de la Helena Petrovna Blavatsky) s-a născut la 12 august 1831 (31 iulie după calendarul iulian, folosit în Rusia), în localitatea Ekaterinoslav. Tatăl său, de origine germană, era colonel în armata ţaristă, iar mama sa, scriitoare de nuvele sub pseudonim, era înrudită cu familia imperială a Rusiei.

Aşa cum era normal pentru o tânără dintr-o familie nobiliară, Helena are mai multe guvernante, din diferite ţări europene, astfel încât ajunge încă din copilărie să vorbească fluent franceza, engleza şi germana, care îi vor fi extrem de folositoare în timpul călătoriilor de mai târziu. Îndrăgeşte lectura încă de mică şi citeşte multe cărţi despre ocultism, dar şi despre francmasonerie şi alte societăţi secrete.

La vârsta de şaptesprezece ani este măritată cu generalul Blavatski, viceguvernator al provinciei ruseşti Armenia, în vârstă de 40 de ani. Căsătoria durează numai trei săptămâni. După acest interval scurt, Helena fură un cal, cu care traversează munţii şi fuge la bunicul său, aflat la Tiflis, în Georgia. După propriile mărturisiri, va rămâne virgină întreaga viaţă. Totuşi, a păstrat un lucru ca urmare a acestei aventuri: numele de Blavatski.