Timp și eshatologie la părintii latini - Martin Anton Schmidt

Basel

„Senectus”.

Epoca în care trăim reprezintă „timpurile de pe urmă”. În concepţia Părinţilor latini, de la Tertulian la Grigorie cel Mare, acest mesaj biblic este confirmat de interpretarea istoriei lumii după vârstele vieţii. Din această perspectivă, etapa în care se află lumea actuală pare să corespundă vârstei senectuţii. Declinul inevitabil al timpului într-un eon care îmbătrâneşte din ce în ce este de-acum foarte avansat: el prevesteşte apropiatul sfârşit al eonului nostru, nu numai datorită iminentei apropieri a Împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi datorită stării decrepite a timpului în care trăim. Aici îşi dau punctul de întâlnire două tradiţii diferite una de cealaltă. După tradiţia senescenţei lumii, există speranţa unei reînnoiri prin revenirea vârstei tinereţii, adică întoarcerea vârstei de aur după ce toate erele, fie ele bune sau rele, îşi vor fi urmat cursul. Viaţa viitoare în Hristos, în noul eon, nu înseamnă neapărat că bătrânul nostru eon şi-a epuizat ciclul, că a atins senectus. Şi, mai ales, noul eon înseamnă aici veşnicie, fără relaţie cu epocile trecute. De exemplu, când Lactanţiu descrie epoca venirii lui Hristos ca reinstaurarea vârstei de aur, el o face utilizând doar culorile cu care „poeţii”, cum spune el, le atribuie noii vârste de aur. În realitate, cu culorile împrumutate de la poeţii care vorbeau de un „timp al dreptăţii şi al păcii”, Lactanţiu descrie împărăţirea lui Hristos, care va veni „la capătul a şase mii de ani2” pământeşti şi care va scoate „din lume toată răutatea şi pentru o mie de ani” – deci pe perioada celui de-al şaptelea mileniu - vor domni dreptatea, pacea şi vor înceta chinurile pe care lumea le îndură de atâta vreme. Pacea lui Hristos nu înseamnă revenirea a ceva ce a fost, ci împlinirea vârstei care merge cu dificultate către capătul ei, pe parcursul a şase milenii, pentru a-şi afla odihna sabatică în mileniul al şaptelea, prin harul lui Hristos şi sub Hristos.

Cei şase mii de ani ca timp lumesc sunt atestaţi şi înafara tradiţiei creştino-ebraice. Analogia între cele şase zile ale creaţiei şi cele şase milenii ale timpului lumesc (atestată mai întâi în Epistola lui Barnaba) deschide totuşi perspective cu totul noi referitoare la viziunea asupra vârstelor: creaţia urmează în fapt voinţa Creatorului, nu numai în fiinţa sa şi în transformările sale naturale, dar şi în devenirea sa şi sfârşitul său istoric. Augustin revine de vreo douăsprezece ori asupra acestei scheme în scrierile sale3. Această schemă reprezintă o provocare pentru gândirea sa referitoare la timp şi istorie. Cele şase zile ale creaţiei reprezintă o organizare gradată crescător, care se încheie cu crearea omului. În schimb, dacă cele şase vârste ar reprezenta un drum mergând de la tinereţea lumii până la vârsta senectuţii, acesta ar avea înţelesul mai curând de declin decât de evoluţie; ataşat acestuia, întâlnim sentimentul că totul se clatină spre sfârşitul acestei epoci de declin a creaţiei. Putem vedea cu uşurinţă, lucru demonstrat şi de texte, cât de răspândit era printre creştinii Imperiului roman de Apus, care oficial a durat din 395 până în 476, sentimentul că trăiesc o epocă aflată aproape de sfârşitul ei. Câte lucruri pledează în acest sens: să nu mai aştepţi nimic de la acest secol, oricât ar mai dura el pe pământ! Iar aici, în opinia lui Augustin, se încheie a şasea şi ultima vârstă a omului, după 1) infantia (pruncia), 2) pueritia (copilăria), 3) adolescentia (adolescenţa), 4) juventus (tinereţea), 5) aetas senioris (maturitatea), şi, în sfârşit, senectus (bătrâneţea), referitor la care, odată ce-am intrat în această etapă, nu putem şti cât va dura până-şi va atinge capătul4. Din această perspectivă comentează Augustin Geneza în tratatul său contra maniheiştilor din 389, raportând cele şase vârste ale omului la cele şase vârste ale creaţiei. Pe de altă parte însă, aceste şase vârste ale lumii sunt de asemenea comparate cu cele şase zile ale genezei, aceasta din urmă exprimând o evoluţie, o creştere. Cu toate acestea, analogia dintre epoca noastră şi cea de-a şasea zi a creaţiei ar trebui să întâlnească într-un punct ordinea comună vârstelor lumii şi vârstelor omului, în aşa fel încât nu doar declinul şi ordinea descendentă să fie dominante.

Nu ar trebui oare ca vârsta senectuţii să facă totodată dovada maturităţii şi a desăvârşirii, şi nu doar a degradării şi a dispariţiei? Augustin renunţă să mai socotească în milenii primele cinci vârste ale lumii; mai mult, el acordă fiecărei vârste un anumit număr de generaţii, respectiv zece generaţii pentru primele două vârste ale creaţiei, care se întind de la Adam la Avraam, paisprezece generaţii pentru a treia, a patra şi a cincea vârstă, în total patruzeci şi două de generaţii de la Avraam la Iisus. Ordinea şi numărul generaţiilor reies astfel din Gen 5,11; 10-32 şi Matei 1, 1-17. Întregul şir care merge de la Adam la Iisus reprezintă, după Luca 3, 23-38, arborele genealogic al lui Iisus Hristos; evoluţia istoriei mântuirii de la începuturi şi până în epoca noastră, epoca lui Hristos, apare asemeni capătului unui şir care nu este constituit din generaţii tată-fiu, ci se referă la urmarea pe cale a Mântuitorului (imitare), ca ucenici ai lui Hristos. Din acest punct de vedere, nu putem vorbi de derivă sau de eşec cu privire la epoca actuală, care pe de o parte se prezintă ca senectus (bătrâneţe), dar care pe de altă parte, din punctul de vedere al istoriei mântuirii, atinge plinătatea prin Hristos (bătrâneţea ca desăvârşire a maturităţii). Din această perspecivă am dorit să interpretez eu, în relaţie cu vârstele vieţii şi cu arborele genealogic al Mântuitorului Hristos, reprezentarea vârstelor creaţiei pe care o făcea, în 389, Augustin în interpretarea dată de el Genezei5.