Valențele simbolului în arhitectura locașului creștin - ortodox autohton - stilul brâncovenesc în arhitectura bisericească românească

Veacul al XVII-lea a fost, pentru Ţara Românească, lung şi zbuciumat, dar mai norocos, totuşi, decât altele. Moştenirea, prea grea, lăsată de Mihai Viteazul brăzdase urme adânci în gândirea generaţiilor, zguduind conştiinţa românităţii. Mai timid în acţiunile politice, gândul unităţii de neam s-a întărit mereu în scrierile cărturarilor români de pretutindeni. Mitropolitul Varlaam, Udrişte Năsturel, mitropolitul Simion Ştefan, Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino sunt reprezentanţii cei mai de seamă ai conştiinţei istorice în curs de formare, opera lor aşezându-se la temelia culturii româneşti moderne.

Aparent aflată în afara activităţii artistice propriu-zise, mişcarea cărturărească din secolul al XVII-lea a înrâurit profund dezvoltarea acesteia, îmbogâţindu-i conţinutul, rafinându-i expresia1. Cele două decenii de destoinică a lui Matei Basarab (1632-1654) fuseseră prielnice rodirilor artistice, atât în domeniul arhitecturii, ilustrat prin numeroase monumente, cât şi în domeniul picturii, al artelor decorative, al artelor cărţii. Dar, dincolo de vigoarea expresiei care conferă stilului epocii o ţinută virilă, dincolo de armonia formelor şi de profunda lor inserţie în tradiţie, realizările de acum păstrează un aer de ţară, o ţinută provincială. Edificii de o caldă frumuseţe, ca biserica mânăstirii Arnota (1633), ca biserica schitului Crasna-Gorj (1636), ca biserica schitului Topolniţa-Mehedinţi (1646), sau ansambluri monumentale ca acela de la Căldăruşani (1638) şi Brebu (1650), întreaga salbă de construcţii din epoca lui Matei Basarab dovedeşte forţa de regenerare din epoca lui Matei Basarab, dar, în acelaşi timp, face evident un orizont programatic modest2. O singură excepţie, deosebit de semnificativă însă, casa de piatră construită de Udrişte Năsturel la Hereşti se impune atenţiei prin exigenţa materialului, a ornamentării şi a finisajului.

Arta epocii lui Matei Basarab nu reuşeşte să determine un stil propriu-zis, însă oferă material foarte valoros, premise posibile ale unei autentice înfloriri artistice. Stilul Brâncovenesc se naşte în urma unei sinteze a elementelor deja existente, resursele fiind valorificate prin interpretări sensibile, contrucţiile devin mai svelte, cu o eleganţă a proporţiilor, stâlpii masivi de cărămidă sunt înlocuiţi cu sprintene coloane de piatră, arcadele devin mai largi, iar pridvoarele devin mai aerisite. În tratarea interioarelor şi exterioarelor

decoraţia este voluptoasă, influenţele subtile ale barocului simţindu-se în gustul rafinat şi sigur al acestora.

Toate construcţiile care formează obiectul acestor evocări erau aşezate în colţuri de natură alese, la margine de râuri sau de eleştee, înconjurate de grădini înflorite către care îşi deschideau arcadele largi ale foişoarelor. Acest sens al comunicării cu natura, subliniat prin generoasa tratare a foişoarelor şi ceardacelor constituie una dintre caracteristicile fundamentale ale arhitecturii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, fiind un argument preţios pentru demonstrarea legăturii funciare cu arhitectura populară. Apropierea ar putea să pară forţată şi chiar, întrucâtva, banalizată; în nici una din arhitecturile ţărilor înconjurătoare nu este atât de pregnantă nevoia comunicării cu mediul înconjurător. Prispa, acest loc de popas dintre interior şi exterior, atât de caracteristici arhitecturii noastre ţărăneşti, este implicată ca gândire, ca modalitate estetică şi filosofică în pridvoarele bisericilor, în ceardacele şi foişoarele palatelor, forţând uneori chiar şi exigenţele arhitecturii fortificate3.

Conace precum cele de la Dobreni, Mironeşti din Gostinari (jud. Ilfov), Goleşti (jud. Argeş), Filipeşti, Măgureni (jud. Prahova) sau de la Băjeşti, concepute după modelul reşedinţelor princiare din Constantinopol, vor crea o paradigmă a edificiului reprezentativ muntenesc, caracterizată atât printr-o înaltă calitate a materialelor şi prelucrării cât şi prin situarea pitorească, în mijlocul unor parcuri şi în apropierea râurilor şi eleşteelor.

Iniţial arhitectura sacrală s-a orientat după modelul dat de biserica Mănăstirii Dealu, având drept caracteristici planul triconc şi sistemul decorării faţadelor cu arcaturi.

Gustul mai rafinat al epocii a dus la înlocuirea treptată a stâlpilor voluminoşi de cărămidă cu elegante colonade de piatră. În timpul domniei lui Brâncoveanu activitatea de construcţie s-a intensificat.

În perioada care a urmat s-a dezvoltat mai ales arhitectura conacelor boiereşti. Această evoluţie a corespuns acumulării puterii în mâinile marii boierimi în al treilea sfert al secolului al XVII-lea, în detrimentul urmaşilor lui Matei Basarab.

Patronatul domnitorului nu s-a limitat doar la Ţara Românească, daniile sale au fost destinate şi Mănăstirii Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai, unor biserici din Ierusalim, Liban, Epir şi mănăstirilor de pe Muntele Athos.

Legitimitatea creaţiei artistice din această vreme a fost confirmată de puterea ei de înnoire, de persistenţă în timp şi, cu deosebire, de ceea ce am numi „popularitatea ei”. Într-adevăr, nici un alt stil sau moment artistic din trecutul nostru nu a cunoscut o atât de rapidă

răspândire şi nu a fost însuşit cu atâta căldură chiar şi în mediile cele mai modeste. Vreme de mai bine de o sută de ani, formele artistice elaborate în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale veacului următor au fost cu insistenţă reluate şi reinterpretate la diferite nivele, atât în mediile orăşeneşti cât şi la sate. Meşteri itineranţi au răspândit mesajul acestei arte pe întreg cuprinsul ţării, dincolo de fruntariile care mai separau cele trei voievodale româneşti, încât pentru prima oară se poate vorbi despre înfiriparea unui stil artistic naţional.