Vechiul Testament - Forme de Organizare și de Administrare în Țara Sfantă

1. PREZENTARE GENERALĂ

Tema aleasă pentru acest referat presupune prezentarea detaliată a doua aspecte : in primul rand organizarea poporului ales incepand de la Avraam, parintele poporului ales, si pana la ultimul conducator evreu din timpul stapanitorilor romani, moment in care inceteaza organizarea evreilor . In al doilea rand, referatul va prezenta si functionarii de stat si ai curtii regale pusi in slujba implinirii chemarii sfinte a poporului ales.

Astfel, patriarhatul, teocratia si profetismul vor fi corelate cu ideea de organizare a poporului evreu, iar patriarhul , regele si functionarii de stat si ai curtii regale, vor fi corelati cu ideea de administare in Tara Sfanta.

2. FORME DE ORGANIZARE

a. Patriarhatul

Prima formă de organizare şi administrare cunoscută în Vechiul Testament a fost cea patriarhală, fiind cea mai veche şi mai simplă organizare de acest gen potrivit căreia tatăl era capul familiei şi în persoana sa se afla toată puterea legislativă, executivă şi preoţească, bazată pe legea morală naturală şi obiceiul pământului ( Avraam, Isaac şi Iacob = asigurau existenţa familiei lor, făceau alianţe cu străinii prin depunerea jurământului (Fac. 21, 22), purtau lupte cu duşmanii si aduceau jertfe). Urmaşul şi locţiitorul său era primul născut .

Patriarhatul s-a păstrat şi la urmaşii lor care s-au înmulţit în Egipt din cei 12 fii ai lui Iacob — Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zabulon, Iosif şi Veniamin, Gad şi Aşer, Dan şi Neftali. Din aceşti fii se vor naşte cele 12 seminţii, fiecare primind parte de moştenire, în afară de Levi, destinată cultului divin. Partea sa de moştenire ca si a lui Iosif va fi luată de fiii acestuia, Efraim şi Manase. Cele 12 seminţii aveau atât pentru triburi, cât şi pentru familii, forma de organizare patriarhală şi toate formau prin originea lor comună etnică şi prin religie comunitatea lui Israel (qahal Israel).

b. Teocraţia

Teocraţie şi profetismul sunt instituţii divine din timpul lui Moise.

Prin termenul grecesc de «teocraţie» se înţelege acea formă de conducere în care Dumnezeu are toată puterea în calitatea Sa de legiuitor suprem ale cărui porunci le descoperă poporului Israel prin mijlocirea lui Moise.

Moise a păstrat din tradiţiile poporului evreu şi forma de organizare patriarhală pe care a aşezat-o la baza teocraţiei instituită prin încheierea Legământului Sinaitic. Înainte de încheierea acestui legământ, la sfatul socrului său Ietro, Moise a ales judecători care să-i uşureze munca de conducere a israeliţilor ca să ajungă cu pace în legământul făgăduit strămoşilor lor (judecători superiori inferiori, primii judecând cauze mai grele, ceilalţi mai uşoare).

Trăsătura caracteristică a teocratici este faptul că adevăratul conducător, legiuitor şi judecător este Dumnezeu, iar Moise este locţiitorul Său. El este prezent în mijlocul poporului pe tronul îndrumării din Sfânta Sfintelor şi îşi manifestă voia Sa prin sorţii sfinţi — Urim şi Tummim al arhiereului, prin profeţi.

Prezenţa divină în mijlocul lui Israel se arată în mod văzut prin minuni; in numele Său, Dumnezeu trimite conducători în calitate de reprezentanţi sau locţiitori de-ai Săi, având misiunea de a păstra legământul şi a respecta Legea divină. Forma curată şi deplină a teocratici se întâlneşte pe vremea lui Moise, losua şi Samuel.

Moise este ales de Dumnezeu ca singur mijlocitor între popor şi Iahve, de aceea în persoana lui s-a întrunit toată puterea legislativă, judecătorească, executivă şi preoţească. El a promulgat Legea descoperită pe Muntele Sinai şi a organizat poporul. Puterea preoţească a fost îndeplinită până la instituirea preoţiei aaronite care nu trebuia confundată cu guvernarea teocratică. Deşi arhiereul consultă voia divină prin sorţii sfinţi şi împreună cu preoţii erau mijlocitorii între popor şi Dumnezeu, totuşi administrarea statului teocratic nu îi era încredinţată lui, ci a rămas pe seama bătrânilor poporului şi apoi a conducătorilor aleşi să fie în fruntea comunităţii lui Israel. Preoţilor ca şi arhiereului le revenea prin slujba preoţească misiunea de a păstra şi îndeplini Legea divină. Abaterile lor de la această îndatorire sfântă erau mustrate de profeţi.

Dacă sub Iosua s-a continuat forma de guvernare teocratică, după moartea lui, israeliţii nu mai au un conducător unic, de aceea la conducerea seminţiilor revin bătrânii cu vechile lor drepturi, fără a fi anulat caracterul teocratic al organizării poporului. Cele 12 seminţii nemaiavând un singur conducător, au slăbit unitatea naţională şi religioasă, poporul alunecând în idolatrie şi fiind pedepsit cu asuprirea neamurilor străine (Jud. 3, 1). De sub asuprirea străină israeliţii vor fi salvaţi de judecători (1200—1032 î.Hr.), care au condus simultan numai o parte din popor, fără a avea dreptul de a legifera şi a fixa impozite. Conducerea lor nu era ereditară şi nici nu avea semne speciale ale demnităţii, în persoana lui Samuel, ultimul judecător din Israel, se concentrează toată puterea legislativă, judecătorească şi executivă.

In timpul regalităţii, teocraţia intră într-o nouă formă, regele conducând poporul ca locţiitor al lui Dumnezeu; în statul israelit, regele avea îndatorirea ca poporul să păstreze legământul şi să urmeze prescripţiile Legii divine, de aceea cu prilejul urcării sale pe tron i se înmâna un volum din cartea Legii (Tora).

In exil şi după exil se pierde forma de conducere unitară, specifică teocratiei. Atât în exil, cât şi după aceea, israeliţii grupaţi în comunităţi neunite între ele erau conduşi de principi şi bătrâni care făceau judecata şi respectau poruncile Legii mozaice. Pe vremea lui Simon Macabeul (142—135 î.Hr.) s-a ajuns la crearea statului iudeu alcătuit mai mult din cei din seminţia Iuda şi Levi reîntorşi din robia babiloniană.