Viața și activitatea bisericească în Transilvania în secolele XV-XVI

I. Situaţia politică şi confesională a Transilvaniei în secolul al XV-lea.

Pentru a înţelege cȃt mai bine desfăşurarea vieţii bisericeşti a ro¬mânilor transilvăneni în acest secol, este nevoie să prezentăm, în mare, însăşi situaţia politică a Transilvaniei, precum şi situaţia celorlalte con¬fesiuni existente aici.

După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regalul feudal ma¬ghiar, a ȋnceput o largă acţiune de organizare a Bisericii Catolice, de altfel şi o acţiune de prigonire a Bisericii Ortodoxe româ¬neşti, patronată de papi şi de regii Ungariei.

Regii Ungariei, de cele mai multe ori instigaţi de papi, au luat felurite măsuri de asuprire a Bisericii Ortodoxe. Ordinul franciscan, prin vicariatul Bosniei, ȋn timpul lui Ludovic I al Ungariei, “avea cel mai important rol ȋn smulgerea populaţiei ortodoxe de la credinţa sa” . Există zvonul consemnat ȋn epocă că numai ȋntr-un an (circa 1380) ar fi fost convertiţi forţat ȋn Ungaria vreo 400.000 de “schismatici”(ortodocşi) . Este evident un număr exagerat care,chiar redus de zece ori, pare prea mare.

Că opera de convertire printre români mergea foarte greu o ştim dintr-o scrisoare a papei Grigore XI, din 1374, în care se spune că „mulţimea naţiunii românilor” care „trăiau la hotarele regatului Ungariei, spre tătari” nu aceptă catolicismul, deoarece „nu sunt mulţumiţi cu slujba preoţilor unguri şi cer un ierarh superior cunoscător al limbii române” .

Ştefan Papacostea afirma că: ”pe bună dreptate, s-a apreciat că apariţia limbii ca argument al opoziţiei românilor faţă de efortul de convertire era un puternic indiciu al intrării în scenă a naţiunii şi în istoria românilor” . Românii au sesizat că trecerea la catoicism prin intermediul Ungariei era mai ales un act politic care ducea la pierderea propriei identităţi şi s-au arătat reticenţi la convertire. De altfel, întreg regatul Ungariei, în ciuda uriaşelor eforturi ale Angevinilor, a rămas într-o situaţie precară în privinţa progreselor catolicismului. Antonio Bonfini, umanist italian la curtea regelui Matia Corvinul, făcând elogiul lui Ludovic I, îl laudă peste măsură pe acesta pentru zelul lui „misionar” .

În ciuda atitudinii papalităţii, care s-a nuanţat cu vremea, evoluȃnd de la ideea de convertire spre cea de unire (adică acceptarea de către ortodocşi doar a unor puncte care să marcheze apropierea de Roma), acţiunile prozelite au continuat în Transilvania, cu intermitenţe, dar fără rezultate spectaculare. Sigismund de Luxemburg, la 1428, reia, cel puţin teoretic - pentru districtele Sebeş (Caransebeş), Mehadia şi Haţeg - măsurile preconizate de Ludovic I (numai catolicii pot deţine moşii; stăpânii de pământ nu puteau avea în satele lor alţi preoţi decât catolici; era interzisă căsătoria între ortodocşi şi catolici; cei care treceau la ortodoxie îşi pierdeau bunurile; copiii catolicilor nu puteau fi botezaţi de preoţi ortodocşi etc.) , dar fără prea mare convingere, deoarece ameninţarea otomană presupunea unirea forţelor creştine, iar graniţa sudică a Ungariei era apărată în primul rând de ortodocşi .

II. Mitropolia Transilvaniei ȋn secolul al XV-lea

În ciuda atător măsuri represive, Biserica Ortodoxă şi-a continuat activitatea ȋn rȃndul credincioşilor ei, avȃnd biserici, mănăstiri, preoţi, protopopi, egumeni şi ierarhi . Primul ierarh ortodox cunoscut cu numele ȋn teritoriile intracarpatice a fost arhiepiscopul Ghelasie de la Rȃmeţ la 1376 ȋn urma descoperirii, din decembrie 1978 de la Mănăstirea Rȃmeţ, a unei inscripţii.

Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, nu cunoaştem nici un nume pȃnă în anul 1456. În acest an, Biserica ortodoxă românească din Transilvania era păstorită de Ioan, stabilit mai demult în oraşul Hunedoara, venit din Caffa Crimeii (azi Feodosia, între Kerci şi Yalta). Potrivit unor cercetări mai noi, el ar fi origi¬nar dintr-o familie românească din Caffa, căci documentele arată că în serviciul factoriei genoveze de acolo se găseau mulţi români . A plecat din Caffa, unde poate că a fost preot, fie pentru că oraşul era stăpȃnit de genovezii catolici, fie datorită pericolului tătar sau otoman.