Viața și Opera Mitropolitului Varlaam

den tânără vârstă am poftit chipul călugăriei

care l-am şi luat în sfânta mănăstire Coziia, şi după

rânduiala sfintei mănăstiri ne-au ajuns rândul de am

şi egumenit."

Varlaam

Pe Varlaam, dacă ar fi să coborâm în timpul veacului trăirii lui, l-am imagina într-un vestmânt de patriarh cu o privire blândă şi cu braţul său încărcat de lauri pentru cei evlavioşi. Solemnitatea i-am vedea-o desfăşurându-se în forul tăinuit al bisericii aplecat peste vrafuri colbuite de scrieri alese şi vechi. Mitropolitul Varlaam este cea mai impunătoare personalitate culturală din perioada domniei lui Vasile Lupu, alături de un alt mare erudit, Grigore Ureche.

Lucrarea sa epocală,"Carte românească de învăţătură", cunoscută şi sub numele de «Cazania lui Varlaam», tipărită la Iaşi, în anul 1643, cuprinde predici şi texte religioase scrise într-o limbă de o expresivitate deosebită, săltându-se din adâncuri ca un izvor de inspiraţie pentru mulţi dintre scriitorii noştri moderni. Opera sa literară, alcătuită la porunca voievodului Vasile Lupu, se deschide cu câteva versuri, primele versuri româneşti tipărite : « Stihuri la stema Moldovei » prin care autorul dăruieşte acest dar limbii româneşti. În prima din cele două predoslovii se afirmă străduinţa de a scrie pentru toţi românii şi de a folosi o limbă cât mai accesibilă.

Accesibilitatea a fost, fără îndoială, virtutea care explică răspândirea ei, faptul că aproape trei secole a rămas o carte de referinţă pentru credincioşi. A fost tocmai de aceea comparată cu «Biblia» lui Luther în ce priveşte rolul ei în cultura românească. Sfânta Scriptură conţine întreaga doctrină, nu i s-ar putea adăuga nimic, e vorba de a pregăti spiritele pentru această lectură, de a le facilita accesul la ea. În textul varlaamian nu litera contează ci substanţa, acea substanţă a cuvântului românesc. El a înţeles-o cu inima, nu cu mintea, pentru că el nu dorea ca neamul său să vină la slujbă şi să audă fără să înţeleagă nimic din cuvântul sfânt. Credinţa nu trebuia să fie oarbă, formală, la ea trebuia să deschizi urechile prin a înţelege ceea ce ţi se spune, pentru a o simţi şi a o trăi cu toată fiinţa. Nevoia de cărţi de cult în limba română pe care au resimţit-o mulţi dintre cărturarii vremii respective, de care mitropolitul avea cunoştinţă, fie că ei erau laici, fie că erau slujitori erudiţi ai bisericii, l-a îndemnat pe Varlaam să scoată de sub teascuri prăfuite învăţătura evanghelică, aşezând-o maiestuos în pagini tipografiate în grai românesc.

Eruditul mitropolit a lăsat poporului său toată învăţătura câtă o ştia şi o putea şti şi a vorbit pe înţelesul ţăranilor săi. Cele 1000 de pagini ale «Cazaniei» reprezintă forma cea mai îngrijită a limbii române din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Utilizând diverse surse, autorul a creat o operă «omiletică», mai ales prin partea I, «liturgică», prin predicile care sunt însoţite de evangheliile respective şi «hagiografică» pentru că se povestesc.

Dacă ar fi vieţuit cu mii de ani în urmă, Varlaam ar fi trăit drama lui Ovidiu, răsfăţatul poet al aurorei romanice, alungat din pricini, suav sentimentale pe ţărmul spectaculos al sciţilor. Dar dacă duiosul poet latin, înspăimântat, îşi pleca fiinţa scriind Tristele, Varlaam, în ipostază virtuală, a tălmăcit acea carte de învăţătură către « toată seminţia românească pretutindere ce se află », circulând în tot spaţiul mioritic, contribuind la unificarea limbii şi a spiritului românesc. Versurile omagiale pe care Varlaam le scrie la stema ţării sunt primele versuri culte în limba maternă, din care am cita analogia clasică dintre frământările sufleteşti şi zbuciumul mării:

„Valuri multe rădică furtuna pre mare,

mai vârtos gândul omului întru lucru ce are

Nu atâta grijea şi frica începutului

Cât grijea şi primejdia svârşitului.”

Rimele de tonalitate deschisă (mare-are, începutului-svârşitului, arată-plată, puteare-svârşire) accentuează senzaţia de mişcare, de rânduire a faptelor într-un folos general-uman, cu o teamă a ceea ce cu toţii o ştim că se va întâmpla dacă nu respectă poruncile sacre. Frecvenţa cuvintelor: valuri, rădică, furtuna, grijea, frica, primejdia sugerează senzaţia de teamă şi de pază faţă de răul de pe pământ.

O operă este un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare. Şi, când vorbim de creatori, când vorbim de opera lor ca aspiraţie spre absolut,vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, cu unele cuvinte mai uzitate, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Astfel, creaţia literară religioasă, fie că vorbim de opera lui Coresi, a lui Varlaam sau a lui Dosoftei, reprezintă o valoare filozofică literară dăruită cu mult efort neamului nostru.

Valoarea filozofică a acestor nestemate ale secolului al XVII–lea constă în efortul creatorilor de a învesti umanul cu etern, pieritorul cu nepieritor, relativul cu absolut. Şi astfel, oricât ar părea, Varlaam nu poate să fie un abstras din timpul şi din spaţiul său. Nici o operă nu este sfârşită vreodată, pentru că aspiraţia umană este fără sfârşit. Atât cât a produs opera lui Varlaam este o împlinire pentru el, dar ea este cu atât mai mare, cu cât constituie o tendinţă spre o împlinire ulterioară, pentru sine şi pentru alţii.

Ortodoxia din Principate, văzând pericolul reformării bisericii româneşti ardelene, va da răspuns la catehismul calvinesc, publicat de aceştia în anul 1640. Spirit practic şi energic, Varlaam va scrie şi va tipări la Târgovişte în anul 1645, sprijinit şi de Udrişte Năsturel, lucrarea „Răspuns împotriva Catihismului calvinesc”, pentru a stăvili propaganda făcută de protestanţi, luterani şi calvinişti, în mediul românesc transilvănean. Precum contemporanul său, Simeon Ştefan, autorul exprimă nivelul înalt de cristalizare a conştiinţei naţionale din epoca sa, militând pentru ideea unităţii de neam şi de limbă, cu argumente ce anticipează gândirea modernă.

Unificarea limbii scrise, a terminologiei religioase şi a celei utilizate în istoriografie, reprezintă un pas hotărâtor spre formarea conştiinţei de sine moderne a poporului român.

În secolul al XVII-lea scrisul românesc avea să înregistreze realizări de performanţă. Este perioada unor traduceri importante din literatura religioasă şi laică, traduceri făcute de umanişti precum Udrişte Năsturel, Spătaru Milescu şi fraţii Greceanu, la care se adaugă cu succes lucrările mitropolitului.