Virtutea ascultării în viată monahală și în cea de familie

Introducere

Tema lucrării ,,Virtutea asculării în viața monahală și în familia creștină de astăzi” mi-am ales-o pentru că îmi doresc să-mi întemeiez o familie în viitorul apropiat și acest subiect îmi stârnește curiozitatea ori de câte ori îl aud, mai ales că acum este abordat în paralel cu viața monahală. Prin termenul de virtute în credința noastră ortodoxă înțelegem faptul de a alege și a face totdeauna voia lui Dumnezeu, totodată adevărata virtute este icoana desăvârșirii și a sfințeniei.

Potrivit lui Platon ,,cel ce a dobândit adevărata virtute a devenit asemenea lui Dumnezeu”. Ascultarea în zilele noastre are un rol deosebit, atât în viața monahală, fără de care nu se poate, dar și în cea de familie, fără de care familia s-ar destrăma. Sfântul Varsanufie de la Optina spune că ,,nu contează ce fel de ascultare împlinești, ci felul cum o împlinești. Orice ascultare trebuie împlinită cu smerenie, răbdare și rugăciune. Ascultarea este mai mare decât postul și rugăciunea.”

Problematica acestor două moduri de viață a preocupat pe mulți, majoritatea le cunosc taina lor, însă din păcate mulți în zilele noastre nu mai dau importanță nici vieții familiale și nici celei monahale, preferând să nu aleagă nici una din cele două.

De-a lungul timpului această temă a căpătat o atenție deosebită, scriindu-se numeroase cărți, articole, lucrări, etc. pe aceste subiecte: viața monahală și viața de familie. Fiecare om trebuie să-și aleagă una din cele două căi, ele fiind ca două drumuri ce duc spre mântuire, familia sau monahismul. În această lucrare voi încerca să prezint cele două moduri de viață.

I. Ascultarea în viața monahală

Este dificil să mai spunem astăzi cuvinte mari despre monahi și monahism, în contextul în care, pentru foarte multă lume, călugării sunt văzuți drept niște oameni retrograzi aflați la marginea societății ori inculți, care probabil au suferit o decepție sau nu și-au găsit menirea în viață. Dar pentru cei care cred și în care se mai regăsește o fărâmă din aureola chipului lui Dumnezeu, pentru cei care încă nu și-au terfelit chipul lui Dumnezeu din ei, putem afirma cu încredere împreună cu toți cei care au fost mângâiați și pătrunși de raza Duhului Sfânt, că fără monahi și monahism, lumea și chiar creștinismul mirenilor s-ar fi surpat.

Monahismul, întemeiat și având ca temelie învățătura Mântuitorului Hristos și a Sfinților Părinți și pe experiența a 2000 de ani de existență, a dovedit că acest mod de viață este „arta artelor”, „știința științelor”, precum și a duce o viață creștină cu adevărat este o „artă duhovnicească”.

Supraviețuirea unei mănăstiri se sprijină mai ales pe legătura adevărată dintre ucenic și stareț. Intrarea în taina ascultării, unul dintre cele trei voturi monahale, înseamnă intrarea în taina lui Hristos. Celelalte două făgăduințe și anume, fecioria sau întreaga înțelepciune și sărăcia, adică lepădarea de toate cele lumești, de bunurile materiale, sunt cuprinse pe deplin în taina cea mare a ascultării. În lipsa ei, „nici preoția, nici Sfânta Împărtășanie, nici rugăciunea minții, nici postul, nici privegherea, nu mântuiesc”. Așadar, ascultarea devine pentru monah piatra de căpătâi. Până și treburile zilnice poartă numele: „ascultare”.

Călugărul îi urmează lui Hristos în ascultarea Sa față de Tatăl prin supunere și ascultare, devenind astfel fiu al lui Dumnezeu și face acestea ca pe toți ceilalți, monahi și mireni, să îi facă frați ai săi, iar toți împreună „fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6).

Ascultarea sa nu este îndreptată doar către stareț, ci și față de ceilalți împreună-viețuitori cu el; mai mult decât atât, el își desăvârșește astfel disponibilitatea pentru toți cei din lume. Oferă fiecăruia ceea ce este potrivit pentru el și față de toți se simte îndatorat, precum afirmă și Sfântul Apostol Pavel: „Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea” (Romani 13, 8).

Ascultarea, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, este un cuțit ce dintr-o lovitură curăță toate bubele, adică toate păcatele și patimile - căci dacă omul și-a descoperit toate cele ascunse și pătimașe, după Dumnezeu, părintelui său, și face după cuvântul lui, și se supune, și se păzește pe sineși, cum va putea să pună stăpânire pe el și să domnească asupra lui vreo patimă păcătoasă?