Virtuți Oglindite în Canonul cel Mare

INTRODUCERE

Sfântul Andrei Criteanul a trăit între anii 660-740, și era originar din Damasc. S-a călugărit la vârsta de 14 ani la Ierusalim, trăind în liniște, cuvioșie și bineplăcând lui Dumnezeu. După ce a fost un timp de partea monoteliților a revenit și a participat la Sinodul al VI-lea Ecumenic de la Constantinopol, între anii 680-681, sinod care a tratat erezia monotelită (erezie care susținea că în Hristos sunt două naturi, dar o unică voință). A lăsat multe scrieri, cuvântări și canoane folositoare vieții duhovnicești, printre care și „Canonul cel Mare” care se cântă în Postul Paștilor. El a alcătuit acest canon pe timpul când și marele Sofronie (patriarhul Ierusalimului între 634-638) a scris viața Mariei Egipteanca, minunată pildă de pocăință și umilință .

Culegând și strângând la un loc toată istoria Vechiului și a Noului Testament, a alcătuit cântarea aceasta de la Adam până la Înălțarea lui Hristos și predica Apostolilor. Prin canonul acesta, îndeamnă tot sufletul să râvnească și să urmeze după putere toate faptele bune ale istoriei Vechiului și Noului Testament, să fugă de toate faptele rele și să alerge totdeauna la Dumnezeu, prin pocăință, prin lacrimi și mărturisire dar și prin alte fapte bineplăcute lui Dumnezeu.

TRATAREA TEMEI

Canonul cel Mare este un poem original de peste 250 de strofe cu accente și repetiții, cu metrică și reveniri asupra celor mai importante probleme de viață duhovnicească și câștigarea mântuirii.

Însuși Sfântul Andrei Criteanul a împărțit poemul în canoan, stihiri, irmoase, programându-l pentru prima săptămână din Postul Mare (luni, marți, meircuri și joi) și rezumându-l pentru ziua de miercuri din a V-a săptămână a Postului Mare.

La început, slujba Canonului era separată, apoi, începând din epoca patriarhului Fotie (sec IX) s-a introdus în cadrul Pavecerniței celei mari.

Tipicul și rânduielile prevăzute în mănăstiri pentru cântarea canonului prescriu ca înaintea fiecărui tropar să se cânte de trei ori o formulă inspirată din psalmi: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, însoțită de fiecare dată de o înclinare a corpului și de însemnarea cu semnul sfintei Cruci. În limbajul liturgic și pastoral această înclinare denumește actul cultic cunoscut sub numele de metanie, adică o plecare cu capul până la pământ, prin care mărturisim căderea noastră în păcat și o ridicare a trupului care indică năzuința noastră, spre izbăvirea de păcate.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se cântă pe glasul al VI-lea care, prin scara sa melodică cromatică, sugerează o cântare de tristețe și de durere, un imn însoțit de părerea de rău și de lacrimi, un imn de căință șe de adevărată pocăință a sufletului uman aflat în căutarea paradisului pierdut.

VIRTUȚILE OGLINDITE ÎN CANONUL CEL MARE

Credința

Credința este una dintre cele trei virtuți teologice (alături de nădejde și dragoste) prin care omul crede în existența Sfintei Treimi, a duhurilor, a lumii ca zidire a lui Dumnezeu („Pătat-am haina trupului meu și am întinat cu totul podoaba cea după chipul și după asemănarea Ta, Mântuitorule!” ), în tainele Bisericii, în învierea morților, în Judecată și în viața veșnică („Ușa Ta să nu mi-o închizi atunci, Doamne, Doamne! Ci să o deschizi mie, celui ce mă pocăiesc către Tine” ) care urmează după viața pământească. „Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evrei 11, 1).

Această virtute este fundamentul Canonului cel Mare, baza pe care se așează omul când se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Dacă nu ar avea credință nu ar putea să se roage, nu ar avea de ce să se roage pentru că ar face un lucru în care nu crede și l-ar face degeaba. Deci credința este condiția primară a efectuării Canonului, alături de speranța (nădejdea) că Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre rezultate în urma pocăinței adevărate împodobite în cântarea Canonului cel Mare, cea mai frumoasă cântare de pocăință a ortodoxiei.