Rețele de Comunicații

1. STRUCTURA ŞI TOPOLOGIA REŢELEI DE COMUNICAŢII

Termenul de topologie de reţea se referă la dispunerea fizică în teren a elementelor care compun reţeaua de comunicaţie sau reţeaua de calculatoare. Topologia este termenul standard folosit când se fac referiri la configuraţia spaţială a reţelei. Termeni sinonimi: dispunere fizică, proiect, diagramă, hartă.

Topologia unei reţele afectează direct performanţele acesteia. Alegerea unei topologii în detrimentul alteia influenţează tipul de echipament necesar, caracteristicile echipamentului, extinderea reţelei, modul în care este administrată reţeaua. Topologiile diferite necesită metode de comunicaţie diferite iar aceste metode au o mare influenţă în reţea.

Structura topologică a unei reţele de comunicaţii este prezentată în figura 1.1

JE-joncţiune exterioară J- joncţiune C- centru de comutaţie

RC- reţea de comunicaţie T-terminale R- reţea totală

Fig. 1.1. Structura topologică a unei reţele de comunicaţii

Funcţiile elementelor componente :

a) terminalele execută procesele de aplicaţie pentru utilizatori;

b) centrul de comutaţie execută comutaţia (stabilirea de conexiuni permanente, semipermanente sau temporale);

c) joncţiunea realizează legăturile între centrele de comutaţie;

d) joncţiunea exterioară realizează legăturile cu alte reţele.

Din punct de vedere al administrării reţelei trebuie subliniat că terminalele nu intră în responsabilitatea operatorului de reţea (nu asigură numai transportul informaţiei). Linia punctată delimitează reţeaua propriu-zisă (subreţeaua de transport sau comunicaţie) care nu include terminalele.

Topologiile sunt influenţate de caracterul legăturilor realizate (punct la punct între două terminale sau cu difuziune între un terminal şi altele) cât şi de tipurile de comutaţie (telefonică, de date, etc.). În cadrul subreţelei de comunicaţie un centru de comutaţie (C) poate executa mai multe tipuri de legături (criteriul de clasificare este raportul legăturii cu terminalele conectate în acel centru: locale, de tranzit, de intrare, de ieşire).

a) locală;

b) de intrare;

c) de ieşire;

d) de tranzit (între două joncţiuni).

Fig. 1.2. Tipuri de legături obţinute într-un comutator

Principalele topologii utilizate pentru reţeaua de comunicaţii sunt:

a) plasă (interconectare totală);

b) reţea poligonală (inel);

c) reţea în arbore cu 1, 2, 3 nivele.

În reţelele mari există structuri topologice mixte.

2. STRUCTURI DE REŢELE

2.1. Reţeaua în arbore (reţea radială)

Centrele de comutaţie C sunt interconectate într-un sistem arbore cu mai multe nivele (fig. 1.3.).

Se observă la conexiunile între două terminale pătrunderea în reţea numai cât este necesar.

Avantajele reţelei în arbore sunt:

- economicitate;

- posibilitatea de ierarhizare a reţelei;

- lungime minimă posibilă a drumurilor prin reţea.

Fig. 1.3. Structura în arbore.

Dezavantajul major este inexistenţa reţelei de rezervă.

Structura derivată din reţeaua în arbore cu un singur nivel este structura în stea:

1. Structura în stea (fig. 1.4.)

Fig. 1.4. Structura în stea.

Din această structură rezultă alte tipuri de structuri:

a) BUS comun (fig. 1.5.)

Fig. 1.5. Structura BUS.

Informaţia transmisă prin BUS are etichetă de adresă.

Funcţia de comutare a fost transferată terminalelor care posedă inteligenţa necesară pentru a elabora şi analiza mesajele cu adresă. Pe baza adresei conţinută în fiecare mesaj – pachet de informaţie, acesta este recepţionat şi identificat de către unul sau mai mulţi destinatari. În reţelele cu difuziune, centrul de comutaţie se poate înlocui cu un mediu de transmisie, el neavând decât funcţia suport de transmisie a mesajelor care sunt recepţionate de către orice terminal.