Angela Marinescu - Dimensiuni ale Lirismului

Numele Angela Marinescu este un pseudonim, numele real fiind Basaraba-Angela Marcovici. A folosit şi pseudonimul Basaraba Matei. Este fiica lui Marius Marcovici, funcţionar superior la Prefectura oraşului Arad, şi a Mariei (n. Martiş), profesoară de educaţie fizică şi campioană naţională la schi şi la înot. Este mama poetului şi publicistului Alexandru Matei. Angela Marinescu a făcut gimnastică la sol - era cea mai bună din Arad -, înot şi volei. O tuberculoză gravă i-a marcat tinereţea, mai exact între 15 şi 26 de ani. S-a decis să studieze medicina şi psihologia. A debutat cu poeme în revista „Tribuna” de la Cluj, în 1965, iar editorial, în 1969, cu volumul Sânge albastru.

Angela Marinescu s-a nascut la 8 iulie 1941 la Arad. Studii la liceul aradean “Moise Nicoara”,la Institutul de Medicina si Farmacie din Cluj si la Facultatea de

Filosofie-Psihologie din Bucuresti. Versuri in vol. Sange albastru (1969), Ceara

(1970), Poeme (1978), Structura noptii (1979), Blindajul final (1981), Var

(1989), Parcul (1991), Cocosul s-a ascuns in taietura (1996), Skanderbeg

(1997), Fugi postmoderne (2001), Imi mananc versurile (2003), Limbajul disparitiei,

Intamplari derizorii de sfarsit (2006). Reflectii si confesiuni in Satul prin

care ma plimbam rasa in cap (1997) si Jurnal scris in a treia parte a zilei (2003).

La început poeta Angela Marinescu a iubit viaţa şi a fost îndrăgostită de literatură; acum, iubeşte literatura şi este îndrăgostită de viaţă.

Prin refuzul de a intra în posesia Premiului pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor, atribuit pentru volumul Structura nopţii în 1980, Angela Marinescu şi-a atras antipatia nomenclaturii comuniste şi, în acelaşi timp poate, respectul colegilor de breaslă.

Mai are o tentativă de revoltă împotriva imperfecţiunilor lumii în 1981, datorată poetului Viorel Padina, retras, se pare, definitiv într-un sat cu desăvârşire necunoscut. Căsătoria cu Paul Daian, imediat după ieşirea acestuia din închisoare, a fost o altă formă desfidareasocietăţii.

La începutul lui decembrie 1989, după ce ameninţă Securitatea cu posibilitatea de a trimite peste hotare un memoriu, poeta reuşeşte să plece în Franţa, transmiţând la postul de radio Europa Liberă, prin mijlocirea Monicăi Lovinescu, Scrisoarea celor 18 - protest al unui grup de intelectuali români împotriva regimului Ceauşescu.

Angela Marinescu a avut şi n-a avut o copilărie fericită. Tatăl ei o bătea des pentru că era rea şi încăpăţânată şi pentru că, probabil, era un pui de cuc străin de cuibul respectiv.

Din pricini multiple s-a îmbolnăvit de o nevroză gravă şi până la 14 ani şi-a supt degetul mare de la mâna dreaptă. E adevărat însă că îşi defula această suferinţă bătându-i, la rândul ei, pe unii dintre copiii cu care se juca. A avut mult timp prieteni numai băieţi, pe fete considerându-le superficiale şi proaste.

În liceu a fost extrem de complexată. La 14 ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză, care a trenat, cu întreruperi, până la 27 de ani. Era extrem de grăbită la un moment dat, să-şi rezolve problema sentimentală, pe de o parte pentru că nu avea deloc încredere în feminitatea ei, pe de altă pentru a putea deveni liberă pe creier. Această libertate a fost şi este scopul vieţii ei. Angela Marinescu a tânjit după libertate mereu.

Din păcate, sentimentul de libertate avea să întârzie mult, în primul rând din cauza bolii de plămâni. A trăit prin spitale şi sanatorii cam un an de zile. Deoarece boala devenise o obsesie, a încercat şi a reuşit să ajungă studentă la IMF Cluj, facultate abandonată în anul V din pricina recidivelor nenumărate ale bolii, în favoarea Facultăţii de Filosofie, secţia Psihologie. Ca medic, ar fi fost obligată să-şi facă stagiul departe de părinţi, în condiţii improprii, iar sănătatea ei fragilă ar fi avut de suferit.

Abia pe la 24 de ani scrie primele poezii, ca urmare a unei prime şi puternice decepţii sentimentale. De altfel viaţa Angelei Marinescu a fost un lung şir de obsesii şi dezamăgiri. A fost întotdeauna revendicativă şi s-a certat mereu cu ceilalţi, nemulţumită de sine şi de ceea ce vedea în jur. Cearta ei cu lumea a fost şi este motorul şi manifestarea unui nonconformism total.

Angela Marinescu nu are nici un hobby, considerând că hobby-urile sunt pierdere de vreme. Singura ei preocupare majoră este fiul ei, Alexandru Matei, un tânăr intelectual şi un interesant poet. Preferă să admire animalele de la distanţă, deoarece nu le suportă părul şi dependenţă lor de stăpân. Are două prietene mai apropiate, Ana şi Piri, care nu scriu. Comunică foarte bine cu Raluca Demetrescu, o pictoriţă tânără aflată acum la Paris şi cu Iolanda Malamen pe care nu reuşeşte s-o ajungă din urmă.

Angela Marinescu se luptă pe faţă. Adică arată ce şi cît poate. Ea consideră că nu prea mare lucru, deşi acum, la bătrâneţe, spune ea, nebunia pare mai adevărată ca oricând. Ei însăşi îşi datorează posibilitatea de a trăi singură. Chiar dacă poezia ei nu este bună, Angela spune ca forţa ei de a fi, este bună. Oricum, a învăţat să aştepte, după ce, la început îşi tăia aşteptarea în două. Are un acut simţ al vieţii şi este fericită că, acum, mai mult ca niciodată se poate bucura de viaţă cu detaşare.

A ascultat jazz pentru că nu mai era satisfăcută de limbajul epic din poezie. Cartea Blindajul final este un experiment de limbaj în acest sens. Angela Marinescu e convinsă că a depăşit cu mult limitele canonului estetic. Reuşeşte frecvent să irite şi niciodată să domine, ea nedorindu-şi nici una, nici alta. Cauza? Este timidă, complexată, agresivă uneori, orgolioasă şi, deja bătrână. Probabil va sfârşi prin a fi detaşată la modul activ de lume.

Să răcnească noaptea, să urle, ca un câine, / să mă lingă pe bot şi pe mâini. / sparg noaptea cu picioarele. intru cu picioarele / în noaptea mea adâncă. / “îmi bag picioarele în noapte” zice cel mai trist hoţ. / Doamne, lăsa-mă să mă sui pe noapte, / să o călăresc, să o privesc, / să o fac mică, sub mine, să o strivesc, ca pe-o muscă. / dă-mi noapte cu linguriţa, fă-mi un ceai de noapte, / să-mi potolească / setea de noapte. ceaiul de noapte este blând şi bun. / vreau ceai de noapte cu afine negre. / crucea să se descompună în părţi / întunecate de noapte, să nu mai fie cruce, / să fie numai noapte. / să mă masturbez cu noapte. / să am noapte în cap când mă masturbez. // “într-o izbucnire de mânie, pentru o clipă / mi-am întors faţa de la tine / dar în îndurarea Mea cea veşnică, / Mă voi milostivi de tine, zice / Răscumpărătorul / tău, Domnul“.

La început a fost o femeie care nu a avut altceva decît libertatea de a nu avea speranţă. Apoi au fost Sânge albastru (1969), Ceară ( 1970 ), Poezii ( 1974 ), Poeme albe ( 1977 ), Structura nopţii ( 1979 ), Blindajul final (1981 ), Var (1989 ), Parcul ( 1991 ), Cocoşul s-a ascuns în tăietură ( 1996 ), Satul prin care mă plimbam rasă în cap ( 1977 ), Blues & Parcul ( 1997 ), Evanghelia după Toma, o interpretare posibilă ( 1997 ), Skanderbeg ( 1998 ), Fugi postmoderne ( Poeme din ce în ce mai exacte – 2000 ). Cum este să fii, fiind mereu o fiinţă-cuvînt la limita dintre “ slăbiciune fizică şi demenţă metafizică “ ? Cum este să trăieşti mereu starea de iminenţă dintre femeie şi cuvîntul femeie ?

Laurenţiu Ulici – Literatura română contemporană

ANGELA MARINESCU (n.1941): Sînge albastru (1969), Ceară (1971), - sub pseudonimul Basaraba Matei; Poezii (1974), poeme albe (1978), Structura nopţii (1979), Blindajul final (1981). Particularitatea discursului liric al acestei poete – printre cele mai apăsat originale din poezia contemporană – este dată de fervoarea confesiunii într-o erupţie de scrâşnet existenţial amplificată de viziuni eschatologice transcrise expresionist. O furie antologică. Aparent nemotivată sau cu sugestii motivaţionale de natură metafizică se descoperă chiar de la primele cărţi sub ţesătura când diafană când senzuală a poemelor; în Poezii ea este încă atenuată de sentimente pozitive, între care cel al încrederii în puritatea tensiunilor afective este predominant, asociat deseori unui demers instropectiv la capătul căruia este prezumată, deci sperată, o identitate de "cîntec" şi "flacără" ("Curând genunchii te lasă şi-nglodat/ În nămolul fierbinte, strălucitor/ Ca argintul ce fuge în palmă,/ Un cîntec adînc se prinde de aripile tale,/ De mîinile vii şi pure ca petala de crin/ şi te-omoară. Nu te mai părăseşte/ O viaţă întreagă. Îţi roade măruntaiele/ Sfinte şi visul de-o secundă, dat în dar/ De cea mai vicleană făptură, te prinde/ În lanţuri pe veci. Aici stă puterea ta./ Că-n loc să poţi respira, să ştii cînd/ Începe o flaore să fie, tu eşti o dată cu ea./ În loc să fii liber, să speri,/ Rugăciunea să-ţi fie ca mîna mamei,/ Credincioasă şi blîndă, ea îţi este poruncă./ Tu nici nu eşti, doar simţirea ta îţi ia locul./ Te prinzi de coarnele-altarului şi rămîi/ Lîngă el ca un taur cu picioarele smulse. Ai inimă, dar gîndul îi soarbe nectarul luminos/ Şi-o dă cîinilor lacomi. Voiai să ai fii şi fiice/ Ca iarba pe cîmp, dat trupul tău este o/ Flacără pură. şi nici auzul sau văzul tău/ nu sunt decît umbrele tale"). Se află, în acest text, abia enunţate, cele două tensiuni care, prin impact, vor determina mai târziu şi furia şi vizionarismul neguros ale eului liric: nevoia de ocrotire a lumii simţurilor şi neputinţa de a rezista presiunii "gândului", acaparator, acesta, şi al psihologiei şi al imaginaţiei.