Antonimia

Definiţia general acceptată a antonimiei este următoarea: antonimia este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau contradictori.

Antonimia – fenomen lingvistic

Varietatea criteriilor de interpretare a antonimiei rezultă din îmbinarea celor extralingvistice (logice, pe de o parte, şi ontologice, pe de altă parte) cu cele lingvistice. Mai exact, se poate vorbi despre o antonimie implicată în lucruri, adică relaţia de opoziţie dintre cuvinte reflectă o opoziţie din realitatea obiectivă, de exemplu, ZI-NOAPTE, ÎNGHEŢ-DEZGHEŢ, IARNĂ-VARĂ, BLOND-BRUNET. Este adevărat că între ZI şi NOAPTE există şi AMURG, iar între A TRĂI şi A MURI există şi A TRAGE SĂ MOARĂ, dar în relaţia de antonime vorbitorii nu au niciodată în vedere acest al treilea termen, intermediar, ceea ce dovedeşte că raportul dintre termenii opuşi este binar, că prin anumite procedee, opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi antonimice.

Trebuie să spunem însă că, în cercetarea antonimiei ca fenomen semantic, criteriile extralingvistice, oricare ar fi ele, interesează numai sub aspectul implicaţiilor lor lingvistice. Cu alte cuvinte, fără să negăm importanţa referentului, trebuie respectat dezideratul de a nu deplasa descrierea din planul limbii în planul extralingvistic. Chiar în cazul în care antonimele se bazează pe opoziţiile obiectelor şi fenomenelor din realitate, antonimia lexicală nu poate fi explicată direct prin acestea. În conştiinţa vorbitorilor se stabilesc opoziţii pornind de la însuşirile contrare ale obiectelor.

Analiza stilistică

Felul în care vorbitorul îşi alege doi termeni din paradigma antonimică pe care îi pune în opoziţie imediată este condiţionat însă şi de varianta stilistico-funcţională (privită ca un context în sens larg) căreia îi aparţin termenii. Cuplarea antonimelor nu se face oricum. Potrivit tendinţei spre simetrie şi echilibru a relaţiei, sunt puşi în opoziţie imediată în context termeni caracterizaţi de obicei prin aceeaşi marcă stilistică.

De exemplu, în clasa: ZGÂRCIT, AVAR, PARCIMONIOS, CHELTUITOR, RISIPITOR este marcat stilistic prin trăsătura „livresc”.

De aceea, perechile se organizează de preferinţă ca ZGÂRCIT-RISIPITOR, ZGÂRCIT-CHELTUITOR; apariţia lui PARCIMONIOS în opoziţie cu unul din cele două antonime în acelaşi context este rară. Sau, dacă cerem unui vorbitor să ne indice un antonim pentru MIŞTO, acesta va spune NASOL şi nu URÂT, preferând cuplarea termenilor marcaţi stilistic ca „argotic”, în virtutea aceleiaşi tendinţe spre simetrie. Exigenţa simetriei în relaţia antonimică impune selecţia în cupluri de termeni marcaţi stilistic la fel, ceea ce duce la o utilizare mai frecventă a anumitor combinaţii şi, în consecinţă, la o fixare a acestora. Încălcarea deliberată a acestei constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine anumite efecte stilistice. Aceasta se poate realiza fie prin contrastul stilistic dintre antonime, fie dintre acestea şi tipul de text în care sunt utilizate.

Contrastul stilistic dintre termenii perechii poate fi determinat şi de locul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică cuvântului; altfel spus, din faptul că sensurile aflate în opoziţie sunt principale sau secundare. De exemplu, într-un context ca Este de statură potrivită, nici SCURT, nici ÎNALT , cele două antonime diferă prin aceea că SCURT este utilizat cu un sens secundar, în timp ce ÎNALT realizează sensul său principal. Diferenţa are consecinţe în plan stilistic, încărcând relaţia şi mărind contrastul dintre termeni. Utilizarea într-o pereche antonimică a unui termen cu sens figurat poate antrena efecte stilistice şi pentru că acesta, mai marcat sub aspectul intensităţii, aduce un plus de expresivitate opoziţiei. De exemplu: HARNIC, LENEŞ, PUTUROS.

În această clasă se pot organiza două perechi: HARNIC-LENEŞ şi HARNIC-PUTUROS. În cea de a doua combinaţie, sensul figurat al ultimului termen determină un contrast mai puternic tocmai prin asimetria sub aspectul mărcii stilistice a membrilor cuplului. O asemenea diferenţă, ca şi cea de grad de intensitate, se pune în evidenţă foarte clar într-un exemplu ca: LENEŞ mai poţi să fii, răspunse mama, lenea trece, dar să nu fii PUTUROS. Ştii tu cum se zice, pute pământul sub el (Marin Preda).

Dar paradigma antonimică nu conţine întotdeauna serii de termeni marcaţi stilistic la fel. În cazul acesta posibilităţile de opţiune sunt reduse, iar alegerea nu mai este dirijată de intenţia vorbitorului (decât poate în măsura în care conotaţiile termenilor îi servesc). Când selecţia se face, obligatoriu, dintr-o serie de termeni, toţi utilizaţi în sens figurat, uzul consacră, de obicei, anumite combinaţii. Frecventa utilizare duce la estomparea valorii expresive a termenilor figuraţi. De pildă, BLÂND (sens principal) şi ASPRU (sens figurat) din contextul Privirea lui era, după împrejurări, când BLÂNDĂ, când ASPRĂ s-au fixat prin frecvenţă într-o pereche, deoarece BLÂND nu are un antonim al cărui sens opus să fie cel propriu. Aceste situaţii nu sunt însă foarte frecvente, deoarece, de regulă, unităţile puse în opoziţie dezvoltă sensuri paralele.

Efecte stilistice ale antonimiei

Cercetarea textelor concrete de limbă permite desprinderea unor observaţii interesante în ceea ce priveşte actualizarea relaţiei de antonimie şi efectele stilistice care se pot obţine astfel.

Figurile în care este implicată antonimia sunt: antiteza, oximoronul, paradoxul, ironia, eufemismul şi litota.

Antiteza este o figură de stil care constă în asocierea în acelaşi enunţ sau context mai larg a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar.

Cea mai obişnuită realizare a antitezei este cea obţinută printr-un şir de antonime care creează situaţii contrastante. Fără a intra aici în detaliile tipurilor de antiteză, aceasta se poate exemplifica prin enunţuri ca:

Au fost odată ca niciodată un moş şi o babă. Şi baba avea o fată şi moşul avea o fată. Fata babei era slută, leneşă şi nătângă, iar fata moşului era frumoasă, harnică şi deşteaptă

(Basm popular)

Dacă în exemplul de mai sus antiteza se realizează prin perechi antonimice mai mult sau mai puţin fixate în limbă, în versurile următoare, pe lângă antonime autentice, sunt puşi în contrast termeni care nu au în mod normal acest statut, dar îl dobândesc în context, sprijinind contrastul şi adăugând un plus de expresivitate:

Pe pământ avem de toate

Şi mai bune şi mai rele

Bune, rele

Şi-nchisori şi libertate

Şi-a putea şi nu se poate

Şi noroi şi stele.