Biblioteca, instituție a cunoașterii - Păstrarea și cultivarea limbii române

Definiţia de dicţionar a bibliotecii, în sensul pe care-l conferim în acest cadru termenului în discuţie este următoarea: „instituţie care colecţionează cărţi, periodice etc. spre a le pune în mod organizat la dispoziţia cititorilor”. (MDA, I, 203); „instituţie de cultură, în care se adună, se organizează şi se păstrează fonduri de publicaţii (cărţi, reviste etc. şi manuscrise pentru a fi folosite de cititori”. (MDE, 1986, 193). Toate definiţiile au în comun ideea că bibliotecile sunt instituţii comunitare care deţin şi furnizează informaţie.

Pentru etimologie dicţionarele trimit deopotrivă la francezul bibliotèque şi la latinescul bibliotheca, probabil pentru motivul că acest cuvânt ar fi pătruns în limba română din franceza modernă sau din latina cultă. El putea să pătrundă tot atât de bine şi direct din limba greacă, unde trebuie, de altfel, să-i căutăm originea. Astfel în greacă îl avem pe bibliotekon „bibliotecă”, cuvânt compus din biblios „carte” şi theke „dulap; incintă”. Este vorba, aşadar, despre un spaţiu amenajat pentru păstrarea cărţilor. Primul element al cuvântului se leagă de numele oraşului fenician Byblos, azi Jubail, unde se fabrica papirusul în Antichitate şi de unde era importat de către diverse centre de cultură.

Putem identifica şi alte definiţii pentru bibliotecă, mai puţin tehnice şi încărcate în măsură mai mare sau mai mică cu elemente de ordin afectiv, cum sunt, de pildă, următoarele:

- „Spitalul spiritului” - inscripţie pe frontispiciul bibliotecii din Alexandria antică;

- „Raclă în care se odihnesc şi se conservă relicvele tuturor sfinţilor bătrâni, dar, de astă dată, fără înşelăciune şi fără impostură”. (Fr. Bacon);

- „Lumea prinsă într-o oglindă”. (J. P. Sartre);

- „Aici morţii trăiesc, aici muţii vorbesc. (Hic mortui vivunt, muti loquntur.) - inscripţie pe uşa unei biblioteci antice); - „Numai bibliotecile sunt memoria singură şi durabilă a omenirii, ai cărei membri au, fiecare în parte, numai o memorie foarte mărginită şi nedesăvârşită. (Schopenhauer).

Este în afara oricărei îndoieli că biblioteca este un templu al spiritului, un templu al cunoaşterii, un loc în care este depozitată, sub diferite forme, înţelepciunea lumii, un loc unde putem găsi identităţi, unde ne putem regăsi pe noi înşine. Definiţia dată de dicţionarele noastre explicative bibliotecii comportă serioase amendări, întrucât conceptul de bibliotecă şi, în general, activitatea concretă ce se desfăşoară la nivelul acestui important aşezământ cultural a cunoscut, de-a lungul timpului, mutaţii însemnate, evoluând de la simplul depozitar de cărţi, manuscrise, pergamente, periodice etc. către un centru unde informaţia nu este doar stocată şi păstrată, ci şi prelucrată, sistematizată şi oferită spre cunoaştere tuturor celor interesaţi. Pe de altă parte, bibliotecarul de astăzi nu mai este doar un simplu mânuitor de carte, un intermediar indiferent între cititor şi informaţia de care este interesat. Bibliotecarul timpului nostru este un om modern, un foarte bun cunoscător al limbii şi al valorilor culturale ale naţiunii, este stăpân pe tehnica actuală a informaţiei, este un bun psiholog, un pedagog desăvârşit, este un om foarte bine informat, un om de cultură. De aceea sintagma instituţie a cunoaşterii, atribuită de noi bibliotecii este cât se poate de actuală şi evidenţiază în mod sugestiv importanţa covârşitoare a acesteia în viaţa comunităţii, iar, pe de altă parte, nu degeaba vorbesc unii despre biblioteconomie ca despre ştiinţa tuturor ştiinţelor (biblioteconomia fiind o disciplină complexă, care ca obiect de studiu toate elementele ce ţin de bibliotecă: resurse umane, materiale, spaţii, dotări etc., vizând cu prioritate modul în care acestea se contopesc într-un angrenaj armonios a cărui funcţionare ireproşabilă este garanţia instituirii unei relaţii eficiente, de încredere reciprocă între bibliotecă şi beneficiarul ei - cititorul).

2. Instituţie - „organ sau organizaţie care desfăşoară cu precădere activităţi cu caracter administrativ sau social-cultural”(MDE, 855), „organizaţie de stat care desfăşoară activităţi cu caracter social, cultural, administrativ etc.” MDA, I, 1144; „formă de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate” (Ibidem).