Cezar Baltag - Poet Independent

Studierea literaturii din perioada postbelică este îngreunată de câteva probleme pe care nu le întâlnim la alte epoci literare. Lipsa perspectivei temporale, de pildă, care nu permite întotdeauna o judecată de valoare imparţială. Dacă faţă de anii ´50 ai secolului al XX-lea distanţa este de vreo două generaţii, ceea ce asigură o destul de bună vizibilitate asupra scenei literare, un lucru similar se petrece şi în cazul poeţilor din generaţia anilor ´60 de care ne desparte o perioadă de timp suficient de lungă pentru a ne permite să judecăm opera literară fără a ne implica în valoarea acesteia, faţă de scriitorii mai noi de care suntem, într-adevăr, prea aproape.

Contextul apariţiei Generaţiei ´60

După aprilie 1964, România arată că preferă să aleagă un drum mai apropiat de interesele sale. Această hotărâre politică are importante consecinţe pentru viaţa literară. De fapt, „reorientarea” culturală devenise perceptibilă cu câţiva ani mai înainte. Punând în prim plan tradiţia românească (nu cu mult timp înainte ţinută la distanţă prin pedepse severe aplicate celor care păstrau şi cultivau elementele naţionale, epurată din biblioteci, librării şi manuale şcolare), se iniţiază re-editări ale unor autori excluşi din actualitate cu numai o zi înainte. Opere aflate până atunci la index încep să fie recitite şi comentate, reintroduse în programele şcolare. Este perioada în care denumirile revistelor se schimbă peste noapte. Puterea comunistă, care se îndreaptă acum spre un soi de naţional-comunism, re-distribuie moştenirea culturală (titluri de reviste, de edituri, etc.) pe care o „naţionalizase”, aşa cum procedase cu fabricile, moşiile, construcţiile, chiar cu locuinţele celor intraţi în dizgraţie. În felul acesta, redacţiile numite de secţia de cadre ale partidului, nu în ultimul rând după „dosar”, nici nu au timp să se dezmeticească bine şi se trezesc continuitoare directe ale lui Kogălniceanu, Maiorescu sau Rebreanu

Efectul energizant pentru creaţia literară românească se manifestă pe mai multe planuri. În anii ´60 începe să se vorbească şi la noi despre Kafka sau Faulkner, despre expresionişti. La acestea se adaugă şi un climat de destindere: în 1964 sunt eliberaţi deţinuţii politici. Organele de represiune îşi fac din ce în ce mai puţin simţită prezenţa (dar veghează în continuare, la fel de vigilente, din umbră). Generaţia ´60 apare în literatură într-un context social-politic mai apropiat de normalitate. Numărul şi calitatea poeţilor care se impun în această perioadă este impresionant. Printre cei care reprezintă această generaţie se numără şi Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu şi mulţi alţii, dar şi Cezar Baltag. Generaţia ´60 dispune de o şansă irepetabilă. Condiţiile politice îi facilitează pătrunderea pe scena literaturii. Tinerii scriitori care debutează acum nu au în faţă o generaţie de scriitori adevăraţi, cu care ar fi trebuit să concureze. Scriitorii dinaintea lor nu mai reprezintă mare lucru. Legea luptei dintre generaţii este, de această dată, abrogată. Poeţii tineri nu mai au în faţa lor nişte rivali serioşi, ci o scenă pe care poezia realismului socialist o lăsase fără actori. În ceea ce îi priveşte pe autorii interbelici care mai erau activi la acel moment, aceştia nu sunt percepuţi ca o piedică în calea afirmării tinerilor, ci, dimpotrivă, sunt adulaţi şi imitaţi.

După câţiva ani de relativă libertate culturală, în vara anului 1971, Ceauşescu ameninţă cu „reînregimentarea”. Astfel, până la sfârşitul dictaturii comuniste, relaţiile dintre scriitori, care vor să îşi menţină libertăţile cucerite, şi putere vor fi încordate. Există, desigur, şi un grup al scriitorilor obedienţi, autori care fac tot ceea ce li se cere, dar nu puţini sunt şi cei care încearcă să menţină o minimă libertate, o demnitate minimă a scriitorilor.

Consecinţele acestor tensiuni sunt reprezentate de o politizare profundă a vieţii literare. Scena literară se împarte în două tabere coagulate în jurul unor criterii aparent literare, în esenţă politice: scriitori care se aliau cu puterea şi scriitori pro-occidentali. Această clasificare este totuşi relativă. La scriitorii obedienţi se manifestau şi unele tendinţe de independenţă, iar unii dintre scriitorii „liberali” erau protejaţii unor persoane din conducerea partidului, fiind, astfel, acceptaţi sau toleraţi. Adevăraţii independenţi se făceau auziţi cu multă dificultate.

Cezar Baltag – poet independent

Poet, şi nu numai, Cezar Baltag se remarcă printre cei din generaţia lui datorită talentului şi pasiunii dovedite în toate activităţile desfăşurate. Opera sa poate fi considerată o „poezie a devenirii şi iniţierii, construită prin absorbirea şi retrăirea marilor simboluri şi mituri universale, inclusiv experienţa de cunoaştere şi soteriologie creştină”

Poezia lui Cezar Baltag a fost comparată cu poezia lui Ion Barbu. Ermetică şi cu tendinţa unei artificializări maxime a scrisului. Topica este, şi ea, dislocată uneori în stil barbian: