Concepete operaționale

Proza (din fr. prose, lat. prosa)= “discurs care inainteaza in linie dreapta”

Spre deosebire de poezie, in proza, exprimarea ideilor se realizaeza, in forma obisnuita a vorbirii curente, asadar un mod de expresie care nu se mai supune regulilor prozodice, nici categoriilor poetice. In Antichitatea elina se fundamentase deja arta prozei, perceptele ei tinand de tehnica discursului. Considerata necesara in formarea vorbitorului profesionist (a oratorului), a aparut proza oratorica, cadentata. Forma de proza este proprie – initial - lucrarilor filosofice, istorice, stiintifice in genere, definind ulterior un nou gen literar.

Proza savanta Abia in umanismul renascentist s-a disociat proza de orice element poetic (la Erasmus si la M. de Montagne). Montequieu si La Harpe, in secolul al XVIII-lea au pledat in favoarea prozei, determinand un curent ce se va impune ulterior, proza narativa. La granita estetica dintre proza stiintifica si cea beletristica se afla proza savanta, cultivata de umanistul Dimitrie Cantemir (in Descrierea Moldovei), care imbina continutul bogat in imformatii cu evocarea, descrierea, portretizarea, etc. (tehnici specifice prozei literare).

Topos Provenit din gr. topos = loc , termenul este considerat ca varianta pentru notiunea de cliseu. A fost introdus in literatura romana de catre Dimitrie Cantemir. El defineste constante pastrate prin traditie, fie din Antichitate, fie din folclor, sau din cultura unui popor. Se refera cu precadere la opera epica si are in vedere teme, motive si imagini recurente de-a lungul evolutiei unei literaturi; jertfa pentru creatie, simbioza om-natura, vistoria binelui asupra raului sunt cateva exemple de toposuri, preluate din folclor de literatura culta.

Basmul

Termenul este derivat din vechea slava ( unde basnii inseamna ”nascocire”, “scornire”) si defineste o specie a epicii populare (de regula in proza) si culte, cu larga raspandire in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane, animale nazdravane), aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii, sau ale societatii, simbolizate prin balauri, zmei, vrajitoare pe care ajung sa le biruiasca in cele din urma.

“ O gandire a vietii in moduri fabuloase” (cum aprecia G. Calinescu), basmul trebuie delimitat de poveste (care este mai realista), de legenda (care urmareste explicarea unor fenomene naturale sau istorice), de snoava (scurta naratiune anecdotica).

In functie de personaje, de faptele narate, de locul desfasurarii actiuni si de unele caracteristici ale relatarii, basmele pot fi clasificate in trei mari grupe

- Fantastice (dominate de elementul miraculos)

- Nuvelistice (mai apropiate, ca si povestea, de elementele realitatii concrete)

- Animaliere (dezvoltate, probabil, din vechile legende totemice, la care se pot aduaga sensuri alegorice)

Structura basmului releva

- O serie de formule tipice : initiale, mediane si finale

- O gama de procedee specifice

- Personaje cheie

- Disponibilitate pentru transfigurarea realitatii pana la idealizare

Paralel cu stravechile sale atestari directe si indirecte, cu aparitia unui numar mare de antologii si de studii dedicate basmului, de la romantici incoace, a inceput sa creasca si interresul cititorilor fata de aceasta specie. Preocuparile in aceasta directie au culminat cu prelucrarile si elaborarile de basme din literatura culta, cele mai cunoscute creatii in domeniu apartinand lui Charles Perrault, Hans Christian Andersen si fratilor Jakob si Willhelm Grimm (in literatura universala), si lui Mihai Eminescu, Ioan Creanga, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Barbu Stefanescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu (in literatura romana).

Publicarea primelor basme romaneste dateaza din 1860 (Povesti culese si corese de E.B. Stanescu Aradanul), iar antologia lui Petre Ispirescu (Legendele si basmele romanilor), din 1872, a relevat un foarte talentat povestitor, de alta factura decat Ion Creanga in basmele sale culte.

Umorul – provine din fr. humeur (lat. humor) si defineste una din formele de manifestare a categoriei estetice a comicului, care se caracterizeaza frecvent prin relevarea ingaduitoare a laturilor amuzante, vesele, uneori incompatibile intre ele, ale oamenilor, fenomenlor sau situatiilor. Umorul prsupune nu numai inclinarea spre veselie, predispozitia de a provoca rasul, tratarea vivace a unor aspecte serioase, reliefarea contradictiiilor obiectuluisupus investigatiei estetice, ci si o atitudine superioara de intelegere, de ingadiunta fate de realitatea infatisata.

Ironia – consta in evidentierea si dezabprobarea aspectelor negative ale firii omenesti si ale societatii. Ironia se realizeaza in mod convingator nu prin negarea directa, ci prin disimularea adevaratelor intentii satirice ale emitatorului. Prin nuantele variate ale acestei atitudini, se afla si autoironia, facuta cu scopuri diferite : emitatorul isi recunoaste deschis erorile, cautand modalitati de a le indrepta, ori se preface a se persifla, folosind cuvinte opuse celor gandite, ca sa-si ironizeze de fapt adversarul, pe care vrea sa-l puna intr-o situatie ridicola. Cand autoironia cuprinde o intentie malitioasa, ea il avertizeaza pe cititor asupra realelor scopuri ale emitatorului ei.