Eminescu

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Eminescu.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 22 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 2 puncte.

Domeniu: Romana

Extras din document

Conceptia estetica eminesciana nu este formulata în studii teoretice; cu exceptia catorva articole publicate în Timpul, ea se regaseste exprimata, cu mijloace artistice, în poeziile autorului. Dintre aceste poezii, unele sunt arte poetice (Epigonii, Criticilor mei, Icoana si privaz, Numai poetul), iar altele sunt texte pe diverse teme, incluzand referiri de mai mare sau mai mica amploare la problematica poeziei sau a artei în general (Scrisoarea II, Glossa, Oda (în metru antic), Odin si poetul, Iambul, In zadar în colbul scolii...).

Chiar daca, pentru Eminescu, modelul artistic absolut ramane acela al antichitatii greco-latine, care, o data cu frumusetea, exprima adevarul si binele (trasatura apartinand, în fond, clasicismului), conceptia sa despre poezie si despre conditia poetului se întemeiaza pe trei idei fundamentale, specifice gandirii estetice a romantismului. Mai întai, în conformitate cu viziunea romantica asupra geniului, poetul trebuie sa nutreasca idealuri înalte, sa ramana strain de orice compromis, ca si de interesele marunte ale omului comun. Ca artist, el trebuie sa caute perfectiunea, care, în poezie, presupune absoluta adecvare a expresiei la continutul ideatic al textului, a limbajului la mesajul liric. Romantismul renunta la ideea mimesis-ului aristotelic, specifica esteticii clasice. Pentru Eminescu, arta (poezia) nu mai este o simpla copie a realitatii, ci transfigurare a lumii reale într-o proiectie fictiva cu legi autonome, instituite de geniul creator al artistului.

Poetul este un geniu consacrat idealului, strain de conditia umanitatii comune. Absenta idealului din constiinta poetului îi nimiceste acestuia puterea creatoare si îi priveaza opera de cele mai profunde valori si semnificatii artistice proprii lirismului romantic: autenticitatea trairii si elanul vizionar, însusiri care nu pot fi înlocuite de irtuozitatea formala, de simplul mestesug al cuvintelor. In Epigonii, contemporanii lui Eminescu sunt stigmatizati pentru artificialitatea si falsitatea creatiei lor, spre deosebire de înaintasi, glorificati cu atributele sacralitatii, ale harului vizionar, ale visului si ale basmului (ale accesului la mitic si originar), criteriul acestei antiteze fiind tocmai credinta poetului într-un ideal, întelasa ca unica sursa a artei autentice. Despartirea de ideal înseamna, în termenii lui Eminescu, ruptura între lumea bulgarului si lumea ideii, renuntarea spiritului creator la capacitatea sa de a transfigura lumea, adica abandonarea harului artistic: “îndata, însa, ce constiinta vede ca imaginile nu sunt decat un joc..., se naste neîncrederea sceptica în propriile creatiuni”. Prima conditie a creatiei autentice este asumarea unui ideal care, prin puritatea si forta lui spirituala, îi va conferi poetului capacitatea de a transfigura chipul realitatii banale în frumusete artistica: “Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,/ Voluptos joc cu icoane si imagini tremurate,/ Strai de purpura si aur peste tarana cea grea” (Epigonii). Jocul cu imaginile devine poezie numai sub privirile curate ale idealului.

La polul opus artei autentice se situeaza cei ce transforma poezia în mijloc de popularitate ieftina ori de parvenire sociala, de satisfacere nedemna a intereselor egoiste: “Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi/ Care-ncearca prin poeme sa devie cumularzi,/ Dedicand ale lor versuri la puternici, la cucoane,/ Sunt cantati în cafenele si fac zgomot în saloane/ Iar cararile vietii fiind grele si înguste,/ Ei încearca sa le treaca prin protectie de fuste” (Scrisoarea II).

Poetul este un artist însetat de perfectiune. Poezia, act de oglindire narcisiaca a eului artistic, trebuie sa exprime trairi sufletesti autentice, pasiuni puternice si suferinte pe masura, a caror transpunere în vers necesita acordul perfect între mesajul poemului si limbajul liric. Gasirea cuvantului unic, apt sa exprime pe deplin starea interioara a poetului, pretinde un efort creator de maxima intensitate: “E usor a scrie versuri/ Cand nimic nu ai a spune,/ Insirand cuvinte goale/ Ce din coada au sa sune.// Dar cand inima-ti framanta/ Doruri vii si patimi multe,/ Si-a lor glasuri a ta minte/ Sta pe toate sa le-asculte,// Ca si flori în poarta vietii/ Bat la portile gandirii,/ Toate cer intrare-n lume,/ Cer vestmintele vorbirii./.../ Ah! atuncea ti se pare/ Ca pe cap îti cade cerul:/ Unde vei gasi cuvantul/ Ce exprima adevarul?” (Criticilor mei).

A fi poet înseamna a te consacra total perfectiunii artistice, renuntand la bucuriile omului obisnuit, asemeni lui Hyperion, pe care un destin de exceptie îl sustrage fericirii pamantesti: “Si eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Cuprins de-adanca sete a formelor perfecte” (Icoana si privaz). Sacrificandu-se artei sale, poetul îsi transcende conditia de muritor prin perenitatea operei: “Numai poetul/ Ca pasari ce zboara/ Deasupra valurilor/ Trece peste nemarginirea timpului” (Numai poetul).

Eminescu - un romantic cu nostalgia clasicismului. Ganditorii din toate timpurile au fost preocupati de raportul dintre arta si natura (realitate). Inca din antichitate, Aristotel (Poetica) si, pe urmele lui, toti teoreticienii de factura clasica, au considerat arta drept mimesis, imitatie a naturii. Dimpotriva, pentru romantici - si îndeosebi pentru Eminescu - poezia înseamna creatie (poiesis), iar rezultatul ei fiind un produs exclusiv al geniului artistic, un univers fictiv independent de realitatea reala. Actul creator este unul demiurgic, menit sa smulga formei lipsite de viata superba întrupare a ideii metafizice, si nicidecum sa produca un “decor” artificial, care sa imite natura: “Aceasta e menirea unui poet în lume?/ Pe valurile vremii, ca boabele de spume,/ Sa-nsire-ale lui vorbe, sa spuie verzi si-uscate,/ Cum luna se iveste, cum vantu-n codru bate?/ Dar oricate ar scrie si oricate ar spune.../ Campii, padure, lanuri, fac asta de minune,/ O fac cu mult mai bine decat o spui în vers./ Natura,-alaturata cu-acel desemn prea sters/ Din lirica moderna, e mult, mult mai presus” (Icoana si privaz).

Respingand ideea artei ca mimesis sau ca rod al mestesugului, cerandu-i poetului traire autentica si credinta în ideal, conceptia poetica eminesciana se autodefineste drept una romantica. “Nu ma-ncantati nici cu clasici/ Nici cu stil curat si antic - / Toate-mi sunt deopotriva,/ Eu raman ce-am fost: romantic” (Eu nu cred nici în Iehova). Insa Eminescu nu este un romantic doar pentru ca s-a dorit astfel ci, în primul rand, pentru ca opera lui abordeaza teme si motive specifice romantismului, exprimate într-un limbaj de armonii lirice unic în literatura lumii.

In ciuda acestui adevar, ultimul mare romantic din poezia universala nutreste nostalgia clasicismului. Conceptia sa despre poezie s-a conturat prin cunoasterea profunda a marilor creatii culturale ale omenirii. In orizontul intelectual al poetului se regasesc în mod egal disciplinele umaniste si cele stiintifice ale vremii sale; el i-a citit cu egal interes pe Platon si Aristotel, pe Kant si Schopenhauer, a avut lecturi temeinice din Upanisade si Vede, dar la fel de temeinice cunostinte de matematica, fizica, astronomie, nefiindu-i straine nici traditii ale ezoterismului simbologic, precum alchimia sau astrologia.

Fisiere in arhiva (1):

  • Eminescu.doc