Eminescu Poet Modern

Exista un Eminescu pe care îl purtam mereu în noi, nobil simbol a tot ce poate fi mai maret în neîncetatele noastre întâlniri cu noi însine. Dar exista si un alt Eminescu, sinteza ultima a esentei nationale, cea mai înalta explicatie posibila a noastra însine. Prin intermediul acestui al doilea Eminescu e posibil sa ne regasim pe noi însine si acest lucru e posibil pentru noi toti, ca indivizi si ca popor. Este vorba în fapt despre o posibila întâlnire cu noi însine, de natura ontologica, fara de care nu ar fi fost posibila o mare dezvoltare a tot ce este românesc. Eminescu ne contine pe toti, cu idealurile noastre, cu visurile, cu autenticitatea fiintei noastre, cu misterioasele legaturi ce ne unesc dincolo de realitatea sensibila, cu peisajul românesc, cu celelalte generatii, cu lumea întreaga la care participam ca singularitati.

Obiect al unei mitizari tenace, neîntrerupte, din anul mortii sale 1889, cultul lui Eminescu depaseste de mult limitele unui cult al scriitorului. Cultul scriitorului national devine parte a procesului de constituire a unei memorii nationale. Eminescu dobândeste un statut special - de construct identitar- pentru ca figura lui încarneaza doua componente : autohtonismul si mesianismul. Fiindca Eminescu e un dat semiotic ce ne justifica existenta sau ne modeleaza istoria, indiferent ca suntem sau nu de acord cu acest lucru. sau: fiindca sintagma Eminescu, <<poet national>> nu este doar o simpla formula, ci expresia lingvistica a unei realitati. A unei realitati constituite din doua nuclee de semnificatie.Pe de o parte, ea înseamna forta de creatie exceptionala, materializata într-o opera care devine punctul geometric, focarul si zenitul unei culturi, pe de alta parte, opera unui astfel de scriitor transfigureaza, în identitatea ei cele mai definitorii caracteristici ale spiritului unui popor, modul lui de a gândi, de a simti si de a actiona, atitudinea lui specifica fata de marile probleme ale umanitatii.

În literatura româna Eminescu este poetul ce reprezinta exemplul cel mai evident al scolii romantice, dupa criteriile valabile pentru unitatea întregului romantism european, gândirea lui poetica implicând o epistemologie în a carei exprimare limbajul devine un sistem de simboluri si imagini. Acest sistem trebuie surprins în conceptele gândirii poetice, care nu sunt conceptele unei gândiri abstracte, ci ale uneia concrete, în care ideile în ele însele ramân imagini. Conceptele fundamentale sunt cele ale gândirii rationale, ca în orice judecati prin care omul îsi exprima conceptia lui despre lume si existenta: univers, lume, viata, moarte, natura, devenire, unitate, infinitate, absolut, timp, spatiu, istorie, creatie, nimic, geniu, etc., dar revelarea sensurilor lor dupa principiile logicii poetice se face prin substituirea lor cu ideile  imagini, corespunzatoare în gândirea concreta conceptelor fundamentale ale gândirii abstracte, ca idei poetice: zarea, haosul, lumina, vapaile, cerul, visul, setea, dorul. Ca idei-simboluri ele urmeaza jocului liber propriu gândirii poetice, ramânând în ele însele imagini, ce cuprind în ele însele întreaga lor valoare expresiva asa dând semnificatie ideilor. Din sensurile acestor idei-simboluri, într-un sistem de imagini, se desprinde în gândirea poetica o anumita patrundere în adâncime a realitatii în stilul romantismului, adica o anumita filosofie, implicata în sistemul limbajului poetic.