Etnologie generală și etnologia vârstelor

Viaţa individuală, oricare ar fi tipul de societate, constă din a trece succesiv de la o vârstă la alta şi de la o ocupaţie la alta. Acolo unde şi ocupaţiile sunt separate, trecerea este însoţită de acte speciale care la semi-civilizaţii constau în ceremonii, pentru că la ei nici un act nu e absolut independent de sacru. Orice schimbare în starea unui individ comportă la ei acţiuni şi reacţiuni între sacru şi profan, acţiuni şi reacţiuni care trebuiesc reglementate şi supravegheate astfel încât societatea generală să nu sufere nici lezări, nici deteriorări. Însuşi faptul de a trăi necesită pasaje succesive ale unei societăţi speciale la alta şi de la o stare socială la alta: viaţa individuală constă astfel dintr-o succesiune de etape ale căror începuturi şi finaluri formează ansambluri de acelaşi ordin: naşterea, pubertatea socială, căsătoria, paternitatea, propăşirea clasei, specializarea ocupaţiei, moartea. Şi fiecăruia dintre aceste ansambluri i se raportează ceremonii al căror obiect este identic: realizarea trecerii individului dintr-o situaţie determinantă la o altă situaţie determinantă. Obiectul fiind acelaşi, este absolut necesar ca mijloacele folosite pentru a-l atinge, să fie dacă nu identice în detaliu cel puţin analogice, individul transformându-se după ce a stăbătut mai multe etape şi a depăşit mai multe frontiere. De aici, asemănarea generală a ceremoniilor naşterii, copilăriei şi aşa mai departe.

Poarta este limita dintre lumea străină şi cea domenstică, dacă este vorba de un caz obişnuit, dintre lumea profană şi lumea sacrului, dacă este vorba de un templu. Astfel trecerea pragului semnifică pătrunderea într-o lume nouă. Este un act important în ceremoniile de căsătorie, de adopţiune, de ungere şi în cazul funeraliilor.

Dacă privim timpul în raport cu viaţa omului, găsim acelaşi caracter de discontinuitate cu date însemnate prin rostul ce îl au în trecerea omului, date care închid şi deschid deosebitele vârste. Viaţa omului este alcătuită din unităţi mai mari sau mai mici de timp, din cicluri de ani care încep şi se sfârşesc cu sensul lor precis, viaţa însăşi dezvoltându-se ciclic.

Practicile magico-religioase legate de trecerile deosebitelor vârste, aşa-numitele rituri de trecere, cum sunt cele de la naştere, botez, copilărie, adolescenţă, nuntă, moarte, apar ca cele mai semnificative şi interesante. Aceste practici, dat fiind că ele marchează şi fac trecerea între vârste ca stări de natură deosebită, dovedesc că şi în raport cu mersul vieţii omului, timpul nu îi este ceva linear şi continuu, ci ceva cu sensuri variate şi discontinuu. Riturile de trecere, ca să existe şi să funcţioneze, se presupune că se trece din ceva în altceva şi că între aceste realităţi este o ruptură care necesită din această cauză un ritual special. Trecerea înseamnă şi schimbare, momente de criză. De aceea omul trebuie legat într-un fel.

Timpul era perceput de ţăran ca un cadru spaţial în care trebuia să se împlinească ceva; noţiunea de timp pur, golit de evenimente, era greu de conceput. Acesta (timpul sau veacul – cum mai este perceput de oamenii de la sat) era nedezlipit de întâmplările petrecute, astfel că valoarea şi, uneori, denumirea unităţilor temporale erau date de ceea ce trebuia efectuat într-un moment sau altul. În sistemul de credinţe populare tradiţionale şi modul său de a gândi, trecutul deţinea timpul în sens principal, prezentul actualizează trecutul şi deschide căile viitorului. Fazele timpului apar ca fenomene diferenţiale dar nu detaşate, deoarece judecate în acest fel explicaţia însăşi nu ar fi fost cu putinţă. Trecutul, prezentul şi viitorul formează un întreg organic care este timpul, cadru al existenţei şi al cunoaşterii.

Concepţia arhaică despre un timp neomogen şi discontinuu d.p.d.v. al succesului unei acţiuni a stat, probabil la baza calendarului popular, care nu este dacât o înşiruire de timpuri bune şi timpuri rele, marcate de sărbători. Orice sărbătoare calendaristică, mai ales acelea deschizătoare de an sau anotimp, prezintă o perioadă, fastă sau nefastă, de mai multe zile, săptămâni sau luni aflate sub influenţa sa. Fiecare zi are, în mentalitatea populară o natură şi un profil spiritual propriu, astfel:

- Lunea e zi binefăcătoare, când e bine să începi orice

lucru astfel, ideea de început e legată de începutul

saptamânii

- Marţi e o zi nefastă, rea, nefiind recomandat a porni

la drum sau a începe un lucru

- Miercuri este o zi curată şi binefăcătoare, zi de post şi de înălţare spirituală

- Joi, de asemenea, este socotită o zi însemnată, puternică şi curată

- Vineri este ziua cea mai mare, e ca o sărbătoare, zi de post

- Sâmbăta semnifică sfârşitul de săptămână, zi nefastă pentru a întreprinde ceva, pentru a naşte sau pentru a porni la drum

- Duminica este o zi aparte în credinţele populare, ea este timpul sacru, sărbătoare prin excelenţă, însăşi cheia săptămânii

Astfel, omul a reuşit să îmblânzească simbolic timpul infinit prin împărţirea lui în unităţi măsurabile şi repetabile: zile, săptămâni, luni, anotimpuri, ani. Imaginea circulară a anului şi împărţirea lui în intervale marcate de sărbători populare, au avut la bază observaţiile empirice asupra ritmurilor vegetale, animale, umane şi astrale. Este foarte interesant cum oamenii se luau doar după stele pentru a afla unele date meteorologice sau referitoare la timp, şi legendele care circulau despre aştrii. Astfel, potrivit unei legende, în vremurile străvechi oamenii erau buni şi cerul se afla mai aproape de pământ. Datorită fărădelegilor omeneşti care se înmulţeau pe zi ce trecea, cerul, lăcaşul celor buni, s-a îndepărtat de pământ. Dorind să readucă ordinea cosmică iniţială, omul a pornit la drum cu Carul Mare şi cu Carul Mic şi cu unelte ca secera, coasa, plugul, cloşca cu pui, cu văcarul şi cu ciobanul. Pentru a-l împiedica, Dracul i-a pus în cale balaurul, şarpele, scorpia şi ursul. În lupta sa cu forţele potrivnice, omul a vărsat găleţile cu lapte ale ciobanului, formându-se astfel Calea Lactee. Biruind, omul a creeat în cer aceeaşi ambianţă ca şi pe pământ: elementele care au fost implicate în lupta sa cu Necuratul au rămas acolo pentru totdeauna sub formă de constelaţii.