Eugen Ionescu

1. Biografia

Scriitor afirmat, iniţial, în cultura română şi apoi, în cea franceză, Eugen Ionescu s-a născut în oraşul Slatina la 26 noiembrie 1909, dar, din spiritul nonconformist care îl caracterizează, Ionescu şi-a declarat ca an al naşterii 1912. Tatăl său, român, dar cu studii juridice făcute la Paris, se numeşte Eugen Ionescu, iar mama sa este Thérése Ipcar, fiica unui inginer francez. Dupa naşterea scriitorului, familia se sta¬bileşte pentru un timp la Paris, unde micul Eugen învaţă primele clase primare la Şcoala comunală din str. Dupleix.

În anul 1916, Eugen Ionescu-tatăl se întoarce în România, pentru a se înrola. Pînă la finele războiului, familia, rămasă la Paris, nu are nici o veste despre el. În timp ce anii copilăriei viitorului dramaturg se desfăşoară în austeritate, tatăl său obţine un post la Siguranţa (poliţia secretă), se stabileşte în Bucureşti, divortează, se recăsătoreşte şi obţine custodia copiilor. Aceasta face ca, în anul 1922, Eugen Ionescu să fie nevoit să se întoarcă în România, împreună cu sora sa. Învaţă româneşte şi se înscrie la colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti.3

Viaţa în familia tatălui său, existenţa unei mame vitrege, ca şi caracterul intolerant al tatălui îi accentuează spiritul nonconformist. În anul 1926, Eugen Ionescu se mută la mama sa, angajată la o bancă bucureşteană în vremea aceea. Îşi ia bacalaureatul la Liceul Central din Craiova în anul 1928. Debuează în acelaşi an în revista “Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi.

Fiind interviewat, Eugen Ionescu deschide una dintre motivaţiile principale care l-au determinat să scrie:

“Eu, care sunt sincer, trebuie să mărturisesc, cu mîna pe conştiinţă, următoarele lucruri: întîi, literatura a fost marea mea pasiune; literaţii, marii mei idoli. Neputinţa de a le semăna mi s-a părut definitivă în ziua cînd, fiind elev, în clasa a IV-a de liceu, profesorul Olmazu mi-a spus că n-am „talent” şi mai ales, cînd dl Perpessicius (nu-şi aduce aminte) a scris la Poşta redacţiei a Universului literar că nu-mi primeşte poeziile. Dl Perpessicius, de altfel, mi-a dat titlul cărţii mele, care, cum se ştie, a fost magnetul înjurăturilor anului trecut. Şi anume: 13 inşi trimisesem poezii, 13 inşi cărora, puşi unul lîngă altul, dl Perpessicius le-a răspuns, în bloc, cu majuscule: NU. Perseverent cum sunt, am continuat să fac poezii şi în clasa a V-a. Am prezentat un sonet dlui Pompiliu Constantinescu care mi-era profesor de română. Dlui Pompiliu Constantinescu i s-a părut că sonetul meu e rudimentar. De lucrul acesta am căutat să mă răzbun în toate chipurile, afirmînd în decursul fructuoasei mele activităţi că critica d-sale este rudimentară. În clipa în care nu am mai iubit literatura, ci am devenit vanitos, m-au primit publicaţiile, a vorbit despre mine la Radio dl Perpessicius însuşi şi m-am înjurat, în scris, ca de la egal la egal, cu fostul meu profesor, dl Pompiliu Constantinescu. Dar despre faptul că am scris din vanitate am vorbit pe larg în „Nu!”. Astăzi, dispreţuiesc prea sincer pe toţi literaţii şi neliteraţii ca să mai pun accentul pe vanitatea literară. Mai scriu însă din deprindere; dintr-un obicei prost; dintr-un viciu contractat din copilărie. Şi am să mai scriu pentru că, neputînd face politică şi nefiind filosof, trebuie să-mi trec timpul cu ceva pînă la moarte, ca s-o uit şi ca să nu mă plictisesc de tot.”

Astfel, poate da, ori poate nu, dar Eugen Ionescu şi-a început activitatea literară dintr-o răzbunare, dar care s-a dovedit a fi una fecundă. Acum sa nu fim categorici, s-ar putea ca influenţa acestor doi oameni să nu-l fi determinat în mod exclusiv să o apuce pe drumul literaturii, însă totuşi, prima motivare a venit de la ei…

În 1929 se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti şi intră în viaţa culturală a capitalei, desfăşurînd o intensă activitate literară, fiind colaborator la revistele “Viaţa literară”, “Fapta”, “Zodiac”, “Facla”, “Floare de foc”, “România literară”, “Rampa”, “Azi”, “Reporter”.

În 1931 îi apare placheta de versuri „Elegii pentru fiinţe mici”. Luîndu-şi licenţa în filologie modernă, în 1932, el a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, profesor de limbă franceză. Apare volumul de eseuri „Nu!” (1934), stîrnind un scandal în lumea literară. Eugen Ionescu pune în discuţie totul – miturile, modelele şi stilurile literaturii – contestînd, între alţii, pe Arghezi şi pe Ion Barbu. Publică, apoi, o biografie în stil grotesc a lui Victor Hugo. În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu (8 iulie). Ţine cursuri de franceză, ocupă vremelnic un post de secretar cultural în Ministerul Educaţiei şi îşi continuă totodată activitatea de gazetar. Părăseşte din nou ţara în 1938, cu o bursă pentru doctorat la Paris, din partea guvernului francez.