Fascinația eternului feminin

Eternul feminin este un principiu filosofic care idealizează conceptul de “femeie”, influența acesteia fiind resimțită în artă, literatură și istorie, căci femeia a fost considerată— atât prin senzualitatea trupului cât și prin profunzimea gândurilor— o ființă fascinantă.

Femeia este darul pe care Creatorul i l-a oferit lui Adam. A plămădit-o din coasta primului om, numind-o Eva, ca de la ea să înceapă eternul feminin.

“Feminitatea este împodobirea divină a umanității.” după cum spunea James E. Faust.

Lucian Blaga în poemul intitulat Eva o plasează pe femeie într-o reinterpretare a momentului ispitirii:

“Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi

c-un glas ce răsună

de printre frunze ca un clopot de argint.

Dar s-a întâmplat că-i mai șopti apoi

și ceva la ureche

încet, nespus de încet,

ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume

cu toate că asculta și el.

Și Eva n-a voit să-i spună nici lui Adam.

De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taină

și-și mișcă geana parca-ar zice

că ea știe ceva,

ce noi nu știm,

ce nimenea nu știe,

nici Dumnezeu chiar.”

Lucian Blaga își construiește universul poetic prin raportare la mit și optează pentru cunoașterea luciferică, concept definit filosofic. În viziunea lui, poetul este cel care nu-și propune să dezlege misterele lumii, ci să le sporească fiind el creator de mister.

Eva nu doar că a adus moștenire omenirii păcatul neascultării, dar a lăsat femeii un secret pe care nici însuși Dumnezeu nu-l va putea afla.

Același poet a legat realitatea lumească de cea sufletească prin poezia Dorul raportându-se la relația sa cu persoana iubită. La început versurile trimit spre formarea unei imagini concrete, urmând ca, alături de eul liric, cititorul să fie transpus în realitatea spirituală:

“Setos îți beau mireasma și-ți cuprind obrajii

cu palmele-amândouă, cum cuprinzi

în suflet o minune.”

Prin epitetul “setos” este sugerată starea de plăcere a eului liric pe care o încearcă atunci când simte voluptatea miresmei iubitei. În planul concretului o atinge cu ambele mâini concentrându-și atenția asupra chipului ei. Dar comparația ce urmează: “cum cuprinzi în suflet o minune” face trimitere la conceptul iubirii mai presus de eros, anume dragostea platonică.

“Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.” Eul liric este prins în vraja sentimentului și poate că ar fi ajuns la apogeul cunoașterii femeii dacă iubita nu l-ar fi privit dezamăgită: “Și totuși tu-mi șoptești: Mi-așa de dor de tine!” Din planul feeric al emoției se trece în cel al îndoielii și disperării: “Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi

pribeag pe-un alt pământ.”

“Femeie,

Ce mare porți în inimă și cine ești?

Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,

să te ascult,

și clipele să-mi pară niște muguri plini

din care înfloresc aievea— veșnicii...”

Poetul cere femeii să-și deschidă sufletul înaintea lui. Iar rodul iubirii lor este transpus în natură. În timp ce iubita și-ar cânta dorul, mugurii ar înflori— act ce ilustrează fertilitatea. Și ar înflori mugurii pentru veșnicii, căci în ciuda faptului că trupul femeii e trecător, taina ei e nemuritoare.