Generația 1960

Anul 1964 înseamnă retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României şi, implicit începutul unei aşa-numite perioade a “dezgheţului”, care se manifestă inclusiva la nivel literar. Apar acum romane despre anii `50, epocă rămasă în istorie sub o denumire ce-i aparţine lui Marin Preda ca obsedantul deceniu. Dintre aceste romane putem aminti: “Moromeţii” volumul 2 (1967) de Marin Preda, a cărui acţiune se concentrează asupra a două momente istorice semnificative ale deceniului anterior: reforma agrară din 1945, cu prefacerile pe care ea le aduce şi transformarea “socialistă” a agriculturii, colectivizarea, după 1949, fenomen abuziv pentru ţarănime şi pentru satul tradiţional, care intră astfel într-un proces rapid de disoluţie; “Principele” (1969) de Eugen Barbu, în care se înfăţişează într-o manieră parabolica, prin intermediul lumii fanariote din secolul al optăsprezece-lea, puterea comunistă totalitară; “Absenţii” (1970) de Augustin Buzura, în care se “analizează evoluţia – pe parcursul al câtorva ore de singurătate – a stărilor de conştiinţă ale unui psihiatru (Mihai Bogdan) care trăieşte în ambianţa frustrantă a unui institut unde domneşte ipostura”1. De asemenea are loc în această perioadă, o recuperare a interesului pentru individualitatea şi pentru complexitatea naturii umane, ceea ce generează fie o proză a înstrăinării, fie una de factură psihologică. Între cele dintâi romane care au abordat tema înstrăinării, ar putea fi amintit “Intrusul” de Marin Preda (1968), ce are oarecare filiaţii cu existenţialismul literar, promavat şi reprezentat de Albert Camus. Se produce, în acelaşi timp, şi o modernizare a romanului tradiţional, fie printr-o marcată subiectivitate auctoriala, fie prin apariţia unei literaturi a introspecţiei şi a analizei psihologice, ca în proza lui Nicolae Breban.

În lucrarea “ Literatura română sub comunism”. “Proza”, Eugen Negrici defineşte epoca “dezgheţului” astfel: “La nivelul temelor şi al bogăţiei universului artistic, proza din această etapă cu greu mai poate fi comparată cu aceea scrisă cu puţin timp înainte. Pe pânza ei îşi fac loc mediile sociale neortodoxe (lumea intelectualilor, burghezia orăşenească, lumea târgurilor şi a mahalalelor, ţinuturile arhetipale neatinse de febra vremurilor noi etc.), sentimentele, conflictele şi mişcările psihologice etern umane, adică scutite de explicaţii ideologice, pasiunile, accidentele sufleteşti, crimele şi iubirile fără suport partinic, nălucirile mitului şi închipuirile fanteziei. Ba mai mult, apar chiar ororile comunismului incipient”.

Nichita Stănescu

(1933-1983)

Prin 1950 se putea vedea pe sălile liceului „I. L. Caragiale” din Ploieşti un băiat dolofan cu coama blondă, înconjurat mereu de un grup de amici fideli, băieţi dezgheţaţi şi orgolioşi, „ploieşteni” în sensul cel mai bun, adică băscălioşi, cu vorba în dungă. Stănescu Hristea Nichita, băiatul blond, era şeful lor şi îşi crease o reputaţie considerabilă de caricaturist. Semna săptămânal la gayeta de perete, cu pseudonimul H, desene teribile pe tema de morală şcolară. Învăţa bine, dar fără tragere de inimă şi, dacă putem să-l credem pe cuvânt, în clasa întâi a rămas repetent (dar faptul nu e sigur), pentru că nu înţelegea în ruptul capului cum pot fi trecute cuvintele în semne (litere). Crescuse mare, trupul lui robust îi atrăsese porecla de Grasul. „Grasul” cânta la pian şi citea mult, era volubil, punea la cale mici farse. Provocat, răspundea cu insolenţă, n-arăta nici un complex: nici unul din acele semne ale proverbialei timidităţi a poetului. Avea succes pe toate planurile, era zilnic văzut prin curtea liceului pe stradă cu o fată care-l urma ca o umbră.

Din adolescentul voluminos iese, curând, un tânăr cu trupul subţire ca un lujer, cu ochii melancolici, parşivi, intrat numaidecât (la 19 ani) sub jugul familiei. Reputaţia „că face poezie” îl urmează la Facultatea de filologie din Bucureşti, dar deocamdată poetul evită să iasă în public, citeşte amicilor (înnoiţi între timp) şi-şi consolidează, printre ei, reputaţia de versificator extraordinar.

Debutează târziu în Tribuna cu poeme care atrag de la început atenţia asupra lui. Colegii mai vârstnici ridică din umeri, nu cred în fanteziile tânărului, câţiva critici, indignaţi, protestează. Regretul lăsat de dispariţia lui Labiş este enorm, convingerea aproape generală este că liderul generaţiei ce se ridică a dispărut. Nichita Stănescu îşi face greu loc în această atmosferă dominantă, în plan literar, de poezia anecdoticului, evenimentul. În 1960 (la 27 de ani) îi apare primul volum: Sensul iubirii. În acelaşi an debutează Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea, apoi Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, N. Breban, Al. Ivasiuc, şi despre ei scriu, cu entuziasm, criticii de aceeaşi vârstă.

Nichita Stănescu îi reactualizează pe Ion Barbu şi pe Eminescu, în latura lui serafică, vizionaristă. Un poem juvenil (O călărire în zori) este dedicat lui Eminescu tânăr, şi el prefigurează deja un program liric: o poetică a visării, vizionarism îndrăzneţ, şi inventivitate verbală:

„Soarele rupe orizontul în două.

Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere.

Suliţele-albastre, fără întoarcere,

privirile mi le-azvârl, pe amândouă

să-l întâmpine fericite şi grave.

Calul meu saltă pe două potcoave.

Ave, maree-a luminilor, ave!

Soarele saltă din lucruri, strigând

clatină muchiile surde si grave.

Sufletul meu îl întâmpină, ave!

Calul meu saltă pe doua potcoave.