Imaginea Femeii în Evul Mediu Masculin

Refrenul romanţei pe care Sanda Radian îl valorifică în incipitul studiului Portrete feminine în romanul românesc interbelic , „femeia, eterna poveste, nu-ntreba cine este, iubeşte-o mereu”, ilustrează în mod empiric sintagma goetheană Etern-Feminin.

Feminitatea este asociată simbolic cu sufletul lumii ca element diadic, ca pământ, ca materie sau ca dualitate (Evola) şi este considerată un principiu al naturii şi al morţii. Goethe încheia Faust cu versurile: “Etern-Femininul ne / Trage în sus”, iar interpretările care s-au dat acestor versuri se concentrează în jurul ideii că esenţa autentică a lumii este iubirea purificatoare, celestă, opusă erosului a toate-începător. Sintagma goetheană Etern-Feminin semnifică puterea eliberatoare a naturii, spiritul care face şi desface lumea, forţa care rupe încorsetările raţiunii, ale materiei, iar prin aceasta se deschide calea mântuirii. Prozatorii interbelici acordă un loc important misterului feminin, femeii învăluite mai dens sau mai străveziu în mantia enigmei, străduindu-se să mitifice sau să de-mitifice această enigmă. În articolul După război, G. Ibrăileanu constata că “Femeia a format întotdeauna subiectul principal sau cel puţin periodic al celei mai mari părţi din literatură”. Inefabilul feminităţii, ca funcţie a structurii narative, se remarcă în mod deosebit în romanul modern, unde, în cele mai multe cazuri, este declanşatorul acţiunii.

Până în secolul al XIX-lea, figura femeii în literatură se conturează în forme unidimensionale pe latura benefică sau malefică, după modelul mitului sau al basmului. Particularităţile şi evoluţia personajului feminin sunt determinate atât de specificul curentelor literare, cât şi de concepţiile autorului, mai ales în cazul prozei feministe.

Sintagma etern-feminin concentrează o serie de accepţiuni dintre care cea mai prezentă este aceea a misterului feminităţii care îşi are originea în subconştientul colectiv al umanităţii şi, de ce nu, în povestirile cavalereşti ale Evului Mediu sau în mentalitatea clerului medieval care asocia femeia cu spiritul cosmic datorită practicilor vrăjitoreşti, poţiunilor de ierburi, filactoanelor şi reţetelor folosite pentru a menţine dragostea bărbatului. Femeia este înşelătoare, imprevizibilă, pare fragilă şi este drăgăstoasă, dar cu un anumit scop, „izvor de ispite” în cele mai multe cazuri, impunându-se astfel concepţia că trebuie ocolită. Într-un Ev Mediu masculin, convinşi de superioritatea sexului lor, bărbaţii vorbesc despre propriile dorinţe, prin urmare, despre femeile de care „le este frică şi, pentru a se linişti, le dispreţuiesc.” „La începutul perioadei despre care discutăm, schema tripartită ce domină concepţiile asupra societăţii creştine nu acordă femeilor nici un loc specific. Ea ierahizează ordine sau condiţii - cavaleri, clerici, ţărani -, dar această piramidă, unde cei ce se roagă şi cei ce se luptă sau fac dreptate îşi dispută întîietatea, nu prevede „condiţia feminină"” . Multă vreme bărbaţii din Evul Mediu au conceput „femeia" ca pe o categorie; dar diferenţieri sociale şi activităţi profesionale, pentru nuanţarea modelelor de comportament pe care i le propuneau, au apărut cu întîrziere; înainte de a fi ţărancă, ori castelană, ori sfântă, femeia a fost definită prin trupul său, sexul său, prin relaţiile sale cu grupurile familiale. Nevastă, văduvă sau fecioară, personali¬tatea ei juridică şi morala cotidiană i-au fost conturate în raport cu un bărbat sau un grup de bărbaţi. Astfel, ea devenea „un obiect de inventar”, o fiinţă fără fizionomie şi corporalitate, despre care nu se ştiu multe detalii referitoare la vestimentaţie şi bijuterii.

Pornind de la textele biblice despre Geneză, Evul Mediu creştin susţinea că subordonarea femeii este „naturală”, întrucât ea e urmaşa Evei, fiinţă creată din coasta lui Adam pentru a-i fi „ajutor potrivit” acestuia, nu cu alt scop; creatură slabă în faţa ispitei şarpelui, ea l-a îndemnat pe Adam să încalce porunca divină. Ideea a fost susţinută chiar şi de o femeie, călugăriţa vizionară Hildegard von Bingen : „Femeia este slabă, ea vede în bărbat pe acela care îi poate da putere , aşa cum luna îşi primeşte puterea de la soare. De aceea este supusă bărbatului şi trebuie întotdeauna să fie gata a-i sluji.” Cu un secol mai târziu, Toma d’Aquino reia teza creaţionistă, concluzionând că bărbatul e înzestrat cu capacităţi raţionale mai puternice decât femeia şi de aceea sufletul său conţine într-un mod aparte chipul divin. Boccaccio transmite prin intermediul unui personaj feminin părerea sa despre femeie: „(…) Noi suntem schimbătoare, îndărătnice, slabe de înger şi fricoase(…) Într-adevăr, bărbăţii sunt întotdeauna cap femeii (…)”