Istoria Literaturii Române

Literatura este arta compoziţiilor scrise. O traducere literală a termenului indică sensul de "cunoaştere cu ajutorul literelor" (de la latinescul littera, literă), iar studiul academic al literaturii este cunoscut ca Litere. În cultura vestică, operele de bază care sunt scrise conţin şi elemente ficţionale şi reale.

Termenul de "literatură" are diverse sensuri, în funcţie de uzul acestuia. În linii mari, poate desemna orice înregistrare simbolică, cuprinzând totul de la imagini şi sculpturi la scrisori. Un înţeles mai concentrat ar fi doar textul compus din litere sau simboluri precum hieroglifele egiptene. Un sens chiar mai condensat este acela a unui text cu formă fizică, precum hârtia sau altă formă portabilă, excluzând inscripţiile sau mijloacele media digitale.

Începuturi

Originea limbii române este legată de procesul de formare de formare a poporului român.Cu privire la etnogeneza românească au fost exprimate puncte de vedere dintre cele mai diverse ,adesea contradictorii sau fără dovezi concludente:originea pur latină a limbii şi a poporului român,teoria continuitaţii daco-getice,teoria migraţionista a românilor din sudul Dunării,toria rezistenţei şi a asimilării elementului latin,teza expansiunii spiritualităţii daco-geto-dacice.

"Astăzi se acceptă,în general,că istoria veche a românilor este ezpresia unui proces major,de sinteză daco-roman.şi a unui proces adiacent,de integrare şi de asimilare a elementului migrator"(Maria Cvasnîi Cătănescu).

Majoritatea specialiştilor consideră că limba română işi are originea în limba latină a romanităţii orientale,vorbite în Dacia şi în provinciile romane vecine,care a evoluat de-a lungul vremilor.

Ceea ce este esenţial de reţinut este faptul că,în ciuda împrumuturilor atât de diverse din alte limbi cu care a intrat în contact,limba română a menţinut structura gramaticală a limbii latine.

După secolul al X-lea,ezistă un număr mai mare de documente,prin care se poate reconstitui sistemul lezico-gramatical al limbii romăne.

Primul text scris în limba româna,cunoscut şi păstrat pâna astăzi,este Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung,adresată lui Johannes Benkner;judele Beaşovului.Cultura Română a fost puternic influenţată de creştinism de la începuturile sale, chiar Sfântul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat fiind propovăduitor al Sfintei Scripturi în aceste locuri. Cu toate acestea primele scrieri religioase apar din Biserica Ortodoxă, aduse în ţară de către slavi. De aceea, cele mai devreme efectuate traduceri ale cărţilor în limba română au fost textele religioase ale Bisericii Slavone ale secoluluial VI-lea Psaltirea Scheiană, Psaltirea Voroneţeană, Psaltirea Hurmuzaki şi Codicele Voroneţean sunt texte rotacizante, a căror traducere a fost alcătuită în partea sud-vestică a ţării, iar copiile au fost efectuate în Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în 1508, Liturghierul lui Macarie, iar prima carte imprimată în limba română a fost Catehismul de la Sibiu din 1544, care însă s-a pierdut. Alte traduceri greceşti şi slavone au fost tipărite în secolul -lea. Dosoftei, un moldovean publicat în Polonia în 1673, a scris cele mai vechi poezii româneşti cunoscute.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu tipărirea în 1582 în Orăştie a Paliei de la Orăştie - o traducere a primelor cărţi ale Vechiului Testament ,de Diaconul Şerban (fiu al Diaconului Coresi) şi Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordaşi et al., iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuşi, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârşitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă Bucureşti, au tradus şi au tipărit o biblie în română în 1688 (Biblia de la Bucureşti). Această ediţie are la bază traducerea Vechiului Testament facută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

Literatura interbelică

După înfăptuirea unităţii naţionale în 1918, în literatura română a debutat ceea ce se poate numi o adevărată epocă de aur, caracterizată prin dezvoltarea romanului. Societatea tradiţională şi recentele evenimente politice au influenţat opere precum Răscoala lui Liviu Rebreanu publicată în 1932 şi inspirată de revolta ţărănească din 1907 şi Pădurea Spânzuraţilor publicată în 1922 şi inspirată de participarea României la Primul Război Mondial. Începuturile romanului modern pot fi observate în proza unor scriitori precum Hortensia Papadat Bengescu Concert din muzică de Bach, Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a căror acţiune se desfăşura în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai importanţi autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu şi George Bacovia. Tudor Arghezi a revoluţionat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalităţi artistice a dezvoltat prin scrierile sale un sistem filosofic complex, încă neînţeles suficient. Mircea Eliade este astăzi considerat cel mai mare istoric în domeniul religiilor. Romanele lui dezvăluiesc un simbolism mistic, de factură pre-creştină, păgînă.

George Călinescu reprezintă o altă personalitate complexă a literaturii româneşti: romancier, dramaturg, poet, istoric şi critic literar, eseist, jurnalist. A publicat monografii consacrate lui Eminescu, Creangă, precum şi o monumentală Istorie a literaturii române de la origini pâna în prezent (1941, aproape 1000 pagini in quatro).