Istoriografia română

Inainte de aparitia literaturii romane scrise, in jurul anului 1400 se presupune a fi existat la noi, ca si la alte popoare, o literature popular orala. Pana la inceputul sec. Al XVI-lea nu avem niciun text intreg redactat in limba romana, intaiul ravas romanesc, fiind scrisoarea boierului Neacsu catre judele Hanas bengner al brasovului, scrisa in anul 1521.

In vremea lui Neagoe Basarab, s-a tiparit la Manastirea Dealu prima carte pe teritoriul tarii “Leturghierul slavon al lui Macarie”, in 1508, insa monumentul cel mai insemnat al literaturii romane, scris in limba slavona, este “Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, care insista indeosebi asupra desavarsirii interioare a domnitorului.

In dezvoltarea literaturii vechi in limba romana putem distinge 3 directii principale: religioasa, istoriografica si directia literaturii de conceptie si imaginatie.

Directia religioasa este precedata de o indelunga activitate de traducere a cartilor bisericesti din limba slavona in limba romana.

Fara sa se indeparteze de la textul biblic, Dosoftei are meritul de a fi gasit mai totdeauna corespondente exacte, fericite echivalente metaforice, exprimate in stilul poeziei populare. Toate nuantele umilintei psaltismului (zilele se sfarsesc ca fumul, oasele ard ca jaratecul ->aici ar fi bine sa avem si poezia pe slide) se comunica in ritmul unei elegii care seamana uimitor cu o doina de jale

“Ca-mi trec zilele ca fumul

Oasele mi-s reci ca scrumul

Ca neste iarba taiata

Mi-este inema secata…

De suspinuri si de jele

Mi-am lipitu-mi os de piele

De-a tocma cu pelecanul

Prin pustii petrec tot anul

Si ca corbul cel de noapte

Imi petrec zilele toate,

Ca o vrabie ramasa

In sub strasina de casa

Mi-s zilele trecatoare

De fug ca umbra de soare

Si ca iarba cea taiata

Mi-este virtutea secata “

Fluenta versificatiei a facut ca 4 din psalmii lui Dosoftei sa fie asimilati de folclor sub forma colindelor, multa vreme cantate cu ocazia sarbatorilor religioase.

Psalmii lui Dosoftei sunt in literature romana punctual de plecare al unui insemnat sector liric, ilustrat in a doua jumatate a sec al XIX-lea de Alexandru Macedonski si in prima jumatate a sec XX de Tudor Arghezi

Antim Ivireanul (1660-1716) - “Didahiile” sau “Predicile” – nu se rezuma la exegeza textelor biblice, nici la o retorica dificila si goala, fiind, intr-o expresie foarte a apropiata de aceea a limbii literare romanesti de astazi, un comentariu de inalta tinuta etica a starilor social-politice contemporane. Predicile sunt pagini de revolta mergand de la sarcasm pana la vehement si dispret fata de conduit nedemna a celor imbogatiti din apasarea si spolierea celor slabi.

“Nu sa cuvine, deschide Antim o invatatura, cinstea si lauda numai oamenilor celor mari si bogati, ca sunt vrednici acestui dar si cei mici si smeriti.”

Circuland multa vreme ca manuscris, “Predicile” nu au putut influenta literature ulterioara, totusi nu au ramas necunoscute autorilor clasici, de pilda lui Eminescu, care a retinut intre altele imaginea furtunii pe mare si epitetul pentru luma “stapana marii”

Cea de-a doua directie este cea istoriografica. Aceasta se dezvolta in letopisete, anale, cronici si cronografe se gasesc primele rudimente ale literaturii originale, naratiuni, caracterizari si portrete, tablouri si descriptii, reflectii si atitudini morale, intaile exercitii de compunere in limba vie a poporului.

In literatura istorica medieval romaneasca s-au afirmat personalitati de talent indiscutabil, fiecare cu stilul sau, intaii nostril prozatori, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino.

Grigore Ureche a scris “Letopisetul Tarii Moldovei, de cand s-au descalecat Tara si de cursul anilor si de viiata domnilor carea scrie de la Dragos Voda pana la Aron Voda”, in care consemneaza perioada cuprinsa intre anii 1359 si 1594, incepand, asadar, cu intemeierea Moldovei de catre Dragos Voda. Autograful cronicii s-a pierdut, ramanand 22 de manuscrise ale copistilor Simion Dascalul, Misail Calugarul si Axinte Uricariul. Dintre acestia, cel mai fidel copist a fost Uricariul, iar cel care a starnit reactii de revolta a fost Simion Dascalul, deoarece si-a permis sa introduca in textul cronicii capitol proprii, prin care a deformat adevarul istoric.

El este primul cronicar roman, fapt ce determina aprecierea criticilor: “desi s-a staruit adesea asupra faptului ca <cel mai vechi cronicar cunoscut al Moldovei>, a carui opera <a slujit de urzeala tuturor cronicarilor urmatori>, n-a avut, in ce-l priveste, o traditie pe care sa se sprijine cu nadejde, au fost, in schimb, mult mai rar observate motivele acestei situatii si natura speciala a efortului pe care a trebuit sa-l faca Gr. Ureche pentru a crea istoriografia in limba romana.”

Spre diferenta de Varlaam sau Antim Ivireanul, care puteau folosi Biblia ca sursa de inspiratie a lexicului si a majoritatii metaforelor, istoricul nu a avut niciun model. Exemplele care i se ofera se afla intr-o oarecare contradictiecu scopul urmarit de el. Acest lucru determina diferenta de ton dintre Letopisetul sau si operele oratorilor de amvon, spiritual laic al cronicarului fiind mult mai pronuntat.

Manolescu afirma ca istoricul “este un om de stil latin, care nu se incurca in amanunte, preferand o expunere sigura si dreapta”. Uimitor este modul in care Ureche nareaza intamplari ca si cum ar fi fast martor, ca in scena omorarii lui Stefan Lacusta, cand istoricului nu-I scapa detaliul ca domnitorul a fast surprins in camasa de noapte. “Si, intr-un foisor, sus in cetate, unde Stefan voda odihniia in asternutul lui, au rasipit usa si nestiind Stefan voda nimic de aceasta, s-au sculat, fiind numai cu camesa, iara ei cu toti, ca niste lei salbatici au navalit asupra-i si multe rane facandu-i, l-au omoratu si l-au scos afara.”

Un lucru este cert, nu se poate afirma cu exactitate ca Ureche a fost un umanist sau un fatalist medieval, intrucat in cronica sa este sesizabala o anumita distanta intre oral sau popular si scris sau cult. Acest lucru este uimitor atata timp cat cronicarul a trebui sa stabileasca el insusi o topica si o sintaxa specific sctripturala. Orice incercare de a fixa statutul limbii Letopisetului sete sortita esecului, deoarece greseala primcipala a criticilor este ca o raporteaza la limba vorbita astazi, lucru ce “o umple de o boare arhaica si-i confera o aparenta simplitate.”

Cea mai expresiva parte a Letopisetului este reprezentata de paginile despre Ioan Armeanul, in care elemente epice, etice, psihologice, dramatice, logice si istorice sunt imbinate astfel incat reiese o “naratiune energica si palpitanta.”: <Bagata-au in foc de viu pre vladica Gheorghe, de au arsu, dandu-I vina de sodomie, auzind ca are stransura de avutie. Mitropolitul Theofan n-ar fi iesit intreg din dansul de nu ar fi fugit prin munti de groaza lui. Temnitile pline de calugari. Si ingroapa pre Veverita si pre popa Cozma si pre Moldetu calugarul, iar din boieri si din cei de cnste sabiia lui nu mai stiia si ce toate felurile de morti ii omoriia>

Este uimitor ca inca de la inceput Grigore Ureche a putut sa para un clasic prin lipsa de ambiguitate a expresiei sale.

Aspecte critice :

Nicolae Manolescu :

“Prima noastra cronica este, in amestecul ei inetricabil de observare rece a atrocitatii si de crestineasca perplexitate, de ironie culta si de inocenta populara a stilului, o opera a prozei istorice.”