Latinitate și Dacism

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situaţia este firească pentru un popor cu o veche, dar, în acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu relativ târzii organizări statale. Originea poporului şi a limbii române a fost şi rămâne un subiect controversat, care a dezvoltat in timp două mituri naţionale din punct de vedere cultural, cel al latinitaţii si al dacismului.

Latinitatea, dacismul, ruralitatea, poetul national au, pentru cultura noastra, valoare de mituri intemeietoare, iar influenta lor la nivel popular e inca puternica. Latinitatea şi dacismul sunt concepte ce reprezintă temelia limbii şi a poporului român. Latinitatea este un termen ce face referire la caracterul, originea latină a unui neam, iar dacismul este un curent ideologic autohton ce exprimă un ansamblu de caractere specifice dacilor.Ambele curente ideologice s-au născut datorită faptului că s-a incercat, de veacuri să se stabilească originea poporului român. Ideea originii latine atrage prin prestigiul istoric al Imperiului Roman(calităţi militare şi politice, puterea), dar şi a limbii latine, aflată timp de secole la temelia culturii europene . „Aceasta mitologie a originilor s-a manifestat la noi foarte intens pentru ca ea compenseaza o serie de complexe de inferioritate fata de puterile din jur“, afirma istoricul Lucian Boia. „Ea a reprezentat o solutie pentru a ridica spatiul romanesc la o noblete a originilor. Mitul fondator al latinitatii a fost consacrat de Scoala Ardeleana in secolul XVIII. De aici s-a ajuns la ideea ca sintem nu numai descendenti ai romanilor, ci continuatori ai istoriei acestora.“

In mitologia originilor romanesti, romanii au un concurent puternic: dacii. Popularitatea dacismului este explicabila prin eroismul de care au dat dovadă geto-dacii si prin misterul unei civilizaţii prea puţin cunoscute , dar şi prin fascinaţia arhaicului. „Celalalt mit al originilor noastre se refera la intoarcerea spre zona autohtona, raportarea la daci ca stramosi ai nostri. Ca si in cazul romanilor, privirea aceasta insistenta spre trecut a aparut din dorinta de a ridica in rang un prezent nesatisfacator“, este de parere Lucian Boia.

Numeroase personalităţi : D. Cantemir, C-tin Cantacuzino, cronicari moldoveni, reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi ai generaţiei paşoptiste, filosofi şi istorici au susţinut caracterul latin sau caracterul dacic, fiind atraşi de anumite trăsături ale acestor concepte, dar poporul nostru nu este pe deplin latin sau dacic, ci este o sinteză între cele două, realizată printr-un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate de locul, timpul şi baza etnică pe carea ea s-a altoit.

Din punct de vedere ştiinţific, privind geneza etnolingvistică românească, s-au dezvoltat trei teorii:teoria nord-dunăreană( D.Cantemir, P.Maior, B.P.Haşdeu), teoria originii nord şi sud dunărene( N.Iorga, Al. Rosetti, A.D.Xenopol, S. Puşcariu) şi teoria nord-dunăreană sau imigraţionistă ( F.R. Sulzer, Robert Roessler). Teoria imigraţionistă se evidenţiază prin caracterul politic al afirmaţiilor unor cercetători străini care afirmă că ungurii şi saşii au asigurat stabilitatea teritoriilor de la nord de Dunăre.Cea de-a doua, în opoziţie cu aceasta, susţine ideea unităţii şi continuităţii poporului în teritoriul precizat datorită romanizării.Astfel, Dunărea nu reprezintă o barieră lingvistică şi etnică, ci doar o graniţă administrativă. Teoria nord-dunăreană are doar rol istoric, ea nebeneficiind de o demonstraţie ştiinţifică deosebit de convingătoare.

Primul cărturar român care a scris despre originea latină, despre unitatea de neam şi limbă a tuturor românilor a fost Nicolaus Olahus (1493-1568). Olahus a vorbit Europei întregi, în limba latină, despre latinitatea românilor, despre unitatea lor de neam şi de limbă „într-o perioadă când în Ţara Românească se făcea cu preponderenţă cultură de expresie slavonă, de pildă, prin Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, iar în Moldova, Macarie, Eftimie şi Azarie îşi redactau cronicile în aceeaşi „limbă stăpânitoare-boierească”.

Etnogeneza romana a fost una dintre preocuparile majore ale primilor nostri cronicari, care vorbesc despre originile noastre romane, nemenţionând existenţa elementului dac.Grigore Ureche nota in « Letopisetul Tarii Moldovei » : “Rumanii, cati sa afla locuitori in Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramorosu, de la un loc santu cu moldovenii si toti de la Ram se trag “. Tot el demonstrează şi latinitatea limbii române, într-un capitol consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”, pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...] şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate le-am înţelege.” Ureche face o nouă remarcă despre unitatea de origine a moldovenilor şi muntenilor: „Letopiseţele latineşti” scriu despre Moldova şi Muntenia „că au fostu un loc şi o ţară”. Ideea romanităţii şi unităţii de neam şi de limbă a românilor, care se află în centrul cronicii lui Ureche, va fi de acum încolo permanentă în istoriografia umanistă.

Miron Costin, succesorul intelectual al lui Ureche, aduce probe noi şi vorbeşte cu şi mai mult entuziasm, atât de originea poporului, cât şi a limbii. Problemei originilor Miron Costin îi consacră o lucrare aparte – De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor (1686). Această monografie istorică reprezintă prima sinteză a conştiinţei autohtone a latinităţii şi unităţii românilor, prezentă în tradiţia populară şi în elementele cărturăreşti, şi bazată pe documente din istoriografia umanistă a epocii.

Spre deosebire de Grigore Ureche, care vorbeşte numai despre moldoveni, Miron Costin vede lucrurile mult mai larg. El este cel dintâi dintre cărturarii români care cercetează originile neamului întreg: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntu lâcuitorii ţării noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi odată descălecaţi suntu” Cărturarul este îndemnat de sentimentul de datorie spre a înlătura „lipsa de ştiinţa începutului acestei ţări” şi pentru a scoate la lumină adevărul, mai ales că „o samă de scriitori” s-au nevoit să „înfunde cu mare ocară” neamul românesc. Miron Costin, realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”

În Ţara Românească ideea latinităţii, unităţii de neam şi de limbă a românilor este promovată de Constantin Cantacuzino (1640-1716) în cronica sa „Istoria Ţării Rumâneşti”. In Predoslovie, asemeni istoricilor umanişti, cărturarul face critica izvoarelor, vorbind de insuficienţa datelor prezentate de letopiseţul intern, despre lipsa hrisoavelor şi contradicţiile tradiţiilor populare. Cunoscând cronica lui Grigore Ureche şi interpolările lui Simion Dascălul, Constantin Cantacuzino nu poate trece peste acele „basne”, fără să ia apărarea neamului de „ocara” adusă: „... am cetit de pogorârea şi ijderenia, adecăte-cum ar fi fost dintr-acei tâlhari şi furi ce au fost adus Laslău craiu... Ci nu ştiu cu ce îndrăzneală şi cu ce neruşinare, acela ce va fi scris întâi o va fi făcut”. Cu argumente istorice, cărturarul combate teoria strecurată în cronica lui Grigore Ureche, invocând încă o dată latininitatea şi unitatea românilor: „Iai noştri de toţi câţi sunt rumâni (...) toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.